Vegas, baby!

Las Vegas. Orașul păcatelor. Aș vrea să fac această precizare. În Las Vegas nu există păcătoși. Există păcate. Sin City. Nu Sinner City.

Zbor direct Washington DC - Las Vegas. Ma urc în avion, îi zic însoțitoarei de bord:

- Mă duc la Las Vegaaaas!

Femeia, care văzuse mulți nebuni la viața ei:

- Și nooooi!!!😀😀

-Așa speeeeer!!!

Am ajuns amândouă. Nu împreună. Dar cu același avion. Ați înțeles. 

Pe drum dinspre coasta de est spre cea de vest îți dai seama de ce erau ăștia pe aici atât de generoși să dea pământ cu nemiluita oricui se muta în America. Au multă țară! E de unde. Bine că peste 15% din țară e deșert. Dar l-au exploatat și pe ăla: rezervoare de apa și drumuri. 

Bine, mai vezi și câte o crăpătură prin pământ, genul ălora din filmele cu dezastre. Not a funny thing to see.

La aterizare ne spune pilotul: "La banda 11 vă veți putea prelua bagajele. Emoționale sau nu." Și ne-a invitat să ne luăm toate lucrurile care ne aparțin "when you deplane". Echivalentul românescului "atunci când vă dezavionați". Am zis că începem bine. Si abia când m-am dat jos mi-am dat seama de ce îți spune la ce bandă îți poți găsi bagajul. Ca să ajungi acolo trebuie sa iei....trenul. Nu e acoleașa lângă poarta de debarcare. Și mai ales am aflat ce oraș de oameni cinstiți e Las Vegasul. Pentru că oricine poate ajunge din exteriorul aeroportului la benzile de bagaje. Să își aleagă! La intrarea în avion îți scanează bagajele de zici că ești fiul lui Al Capone, la ieșire... alege-l pe care îl dorești. Publicul larg e invitat. Spre bucuria mea, izmenele mele nu le-a dorit nimeni. Ceea ce desigur poate fi un compliment sau o jignire.

Tot în aeroport, și la sosire și la plecare, așa cum îi șade bine Las Vegasului, sunt instalate "păcănele". Adică slot machines. Dacă ești împătimit, poți să nu te miști din aeroport, să iei următorul zbor înapoi și nu minți când spui "Am fost și am jucat la păcănele în Las Vegas" deși nu ai pus piciorul în vreun cazino veritabil.

Atât la venire, cât și la plecare, în aeroport e instalat un arc care îți amintește că ce se întâmplă în Vegas rămâne în Vegas. Eu, care sunt o pârâcioasă mică și fără scrupule, o să povestesc totuși ce s-a întâmplat în Vegas.

De la aeroport am luat un uberist simpatic care ne-a întâmpinat cu "Hola, gringos!". Îi explic că nu suntem americani. Uberistul, calm și prietenos: "Hermana, nu sunteți mexicani, sunteți gringos. Live with that! Move on!"

Acum că am aflat și că la Las Vegas suntem gringos, deci complet naturalizați, ne-am calmat.

Cazarea, tradițional lasvegasiană. Adică intri în cazino ca să ajungi la recepția hotelului. Dacă mai ajungi. 

Și tot lasvegasian și checkinul: nu există să te cazezi mai devreme decât contra cost. Păi nu mai bine joc banii ăia? Ba da. Cu ocazia asta am avut și ocazia să văd cum securitatea din hotel, niște băieți din comunitatea mexicană umflată la sală corespunzător, îl îndepărta finuț din cameră pe un cetățean cu consoarta. Cu tot cu bagaje. Că v-am zis că aici în Las Vegas au respect pentru bagajele oamenilor.

Până aici, nimic surprinzător. Să discutăm un pic cum s-a ajuns aici. Nu cum am ajuns eu. Că aia se știe. Cum s-a ajuns de s-a dezvoltat ditai metropola în mijlocul deșertului Mojave.

Deci... un pic de istorie și etimologie.

Zona respectivă a fost la începuturi locuită de mai multe națiuni amerindiene, cu precădere de triburile paiute. Ăia nu erau nebuni să se așeze în mijlocul deșertului. Dimpotrivă. Zona era plină de câmpii roditoare și izvoare și era cunoscută drept punct de oprire pentru prietenii paiuților (știm din filme cam ce le făceau indienilor ălora cu care erau certați). Când le era lor lumea mai dragă, i-au descoperit europenii. Mai precis, spaniolii. Care, ca și personajul Bambi când ieșea primăvara de pe unde dormea, au exclamat: "Vegaaaas!" Adică "pajiști". Că văzuseră suficient deșert. Cum s-a întâmplat în toate locurile din America de Nord unde au ajuns europenii, triburile indiene au fost șutuite și împinse spre interiorul continentului ca să facă loc cuceritorilor și noilor stăpâni (despre soarta națiunilor amerindiene, într-o altă postare, de data asta tristă). Europenii veniți în zonă au hotărât că e minunat să își facă acolo o mică așezare, deși treptat apa și pajiștile s-au cam împuținat. Cu dezvoltarea căilor ferate, locul a fost marcat pe hartă ca oprirea perfectă între Salt Lake City și Los Angeles, mai spre coastă, așa că a prins o oarecare formă ca așezare de odihnă la mijlocul drumului. Ce a făcut Las Vegasul să explodeze cu adevărat a fost decizia de construire a barajului Hoover pe râul Colorado din apropiere. 

În primul rând au trebuit construite locuințe pentru miile de muncitori care au tras 5 ani de zile să ridice ditai barajul ca să îl vedem noi în toate filmele americane cu dezastre naturale sau cu invazii extraterestre. În al doilea rând, pe muncitorii ăia trebuia să îi și distrezi cumva. Cu legalizarea jocurilor de noroc de statul Nevada, au apărut și primele cazinouri. În mijlocul acestui boom de dezvoltare a existat un tip deștept care și-a spus: păi și dacă pun eu un cazino fix la parterul hotelului, ca să placă la musafiri? And the rest is history.

Desigur, te-ai putea aștepta ca odată cu finalizarea barajului Hoover, să se cam stingă și interesul. Ei bine, ăla s-a aprins. Literally. Pentru că evident primele fire de electricitate de la baraj s-au tras spre Las Vegas, care brusc a avut la dispoziție curent din plin și a prins efectiv aripi. Cu atâta electricitate, era și păcat să nu îți instalezi la portiță niscai firme luminoase. Lângă primul hotel a apărut al doilea, apoi al treilea, și tot așa. O competiție de lumină și grandoare. Cine poate construi mai mult, mai înalt, mai larg, mai sclipicios. Dacă la New York competiția se purta pe verticală, aici competiția s-a purtat pe numărul de camere, pe numărul de lumini instalate, pe experiențele pe care le asigurai vizitatorului ca să atragi.

Și ca să nu se întindă prin deșertul Mojave să conduci ca apucatul între două hoteluri, au înghesuit mai toate construcțiile astea pe un singur bulevard. Numele oficial: Las Vegas Boulevard. Numele cunoscut de turiști: The Strip. Fâșia. Nostim e că Fâșia în sine nici măcar nu e în orașul Las Vegas. E o parte în suburbia Paradise (how convenient!) și o parte în Winchester din Clark County. Dar cum nu există o linie de demarcație unde se termină orașul Las Vegas și unde începe restul Clark County, nu te prea interesează împărțirea administrativă. Frumos este și că dacă ai aplicație meteorologică instalată pe telefon, cât ești acolo ai minunata ocazie să afli care e temperatura în Paradis. Cât am stat noi, temperatura în Paradis a fost de 38-40 de grade și uscăciune. La umbră. Acolo unde e. Dar nu prea e.

The Strip este mărginit la un capăt de faimosul semn "Welcome to Las Vegas", plasat exact lângă aeroport. 

Poți considera că nu ai ajuns în Vegas dacă nu faci coada să te fotografiezi la semn. Da, se stă la coadă. La patrujdegrade. Civilizat. 

Și tot civilizat, după ce citești chiar sub panou că nu există fotografi autorizați la locul cu pricina și că fotografiatul acolo e gratis, evident că e un domn care te "ajută" să te pozezi instagramabil, contra cost, să nu te faci naiba de râs prin țară că ai tăiat coada de la "Welcome" sau mai rău, articolul din "Las Vegas". 

Eu m-am riscat. Asta și pentru că sunt chitră și nu suport să plătesc servicii neimpozabile. Deci dacă pozele nu arată bine, e pentru că mi-am exersat talentele gratuite de autofotografiere. Plus talentele nepotului. Că de aia e bine să facă sor-ta copii. Uite cum te ajută la bătrânețe.

Nu vă plictisesc cu cifre (nu de alta, dar m-aș plictisi pe mine în primul rând). Luminile de pe The Strip se văd din spațiu. 

Motivul pentru care e întuneric în afara orașului este pentru că, ați ghicit, NU E NIMIC ACOLOOO. E deșert. E nimic. E nisip. 

Cum ieși din zona de The Strip, ai în fața ta case joase, doar pe parter, de oameni normali care trăiesc pe o vastă întindere de deșert. 

Pentru că pajiștile venerate de paiuți și exploatate de europeni au dispărut și deșertul a înghițit aproape tot până la limitele Clark County și Las Vegasului. Practic, ultimul rând de case are vedere directă la... deșert. Nu că nu s-ar simți și în Las Vegas unde nici în septembrie nu te poți plimba pe The Strip pe jos fără să pici din picioare de căldură. De aia unele hoteluri au trecere directă dintr-unul în altul. Și îți dorești să stai în hotel, unde este aer condiționat.

Acuma, hotelurile de pe The Strip au încercat să ademenească turiștii cu experiențe diferite. 

The Venetian, de exemplu, te poartă pe străzile Veneției dar și pe apele ei, cu gondole adevărate și gondolieri care... chiar cântă. Ca să nu știi cât ai stat acolo, tavanul este pictat ca un cer cu câțiva nori aruncați pe el și luminat astfel încât să ți se pară mereu același moment al zilei.

La The Venetian mi-a dat o domnișoară un eșantion gratuit de cremă de față. Cred că m-a văzut că am nevoie, că eu nu mă gândisem că e așa uscăciune în deșertul Mojave (ghinion!). Am zis hai să și verific pe net, înainte de a mi-o întinde pe fățău, cine e autorul, că eu am epiderma fină și sensibilă. Am zis că mă înec cu cartoful prăjit când am văzut că o cremuță din asta e 1.600 USD! O mie șase sute de dolari americani. Am văzut mașini mai ieftine ca asta. Vă dați seama că nu numai că mi-am întins-o pe față, dar făcusem rost de un cuțit să o și răzuiesc în ultimele două zile de pe pliculețul de eșantion în care mi-o dăduse domnișoara. Doar că planurile mele nu se potrivesc cu ale consortului, care s-a gândit să îmi facă un bine într-o dimineață și să facă un pic de curățenie în bagaj. Aia a nimerit prima la coș, că ce e plasticul ăla negru în care nu mai e nimic, doar nu o să îl cărăm acasă. Bye bye 1.600 USD! Lasă că și Gerovitalul și Pell Amar-ul trimis de Rodi, vară-mea, sunt bune.

Ceasars Palace (exact așa: Palatul Cezarilor, proprietarul a vrut să le spună tuturor oaspeților că sunt niște mici Cezari) găzduiește unul dintre cele mai mari (și aglomerate) cazinouri din Nevada.

Și unde păcănelele fac minuni. Adică te ridici ca prin minune din scaunul cu rotile, îl garezi frumos și te așezi ca o doamnă pe scaunul de la aparat.

Bellagio, cu holul de intrare care are cea mai mare sculptură în sticlă pe tavan

și fântânile sale cântătoare 

Acuma, nu vreau să vă stric încântarea, dar umblă vorba prin târg că hotelul alimentează lacul din fața sa și implicit fântânile cu apa reciclată de la băi, dușuri, chiuvete, mașini de spălat rufe. Eu una nu am simțit vreo "aromă". Asta înseamnă că și dacă e adevărat, e reciclată bine.

New York New York și Parisul, cu clădiri ce imită construcții semnificative de pe toate cărțile poștale cu cele două orașe.

Luxor cu statuia Sfinxului în față, care e aproape dublă decât Sfinxul original. Că nah, dacă s-a putut, de ce nu?

The Strat cu The Stratosphere, cel mai înalt turn de observație din SUA, 

de unde poți plonja ca nebunul în cap dacă ai nevoie de adrenalină (sigur, te leagă unii cu niște corzi întâi, dar important e că te lasă să îți dai drumul la vale). 

Pentru moșotârci ca mine, au varianta light în care doar stai și te uiți fascinat la the Strip ori speriat că acolo unde se termină luminile caselor începe un deșert nesfârșit.

Nu o să înșir toate hotelurile de pe Fâșie. Unii le găsesc kitchoase pentru că sunt imitații. Alții prea sterne pentru că sunt practic niște coloși de oțel și sticlă.

Dar istoria modernă, de jocuri de noroc a Las Vegasului nu a început pe the Strip ci un pic mai la nord în Las Vegas, pe Fremont Street – strada primului cazino cu jocuri de noroc din Vegas. Știți imaginea clasică a unui cowboy imens la intrarea în hotel? Aia e strada. Cowboy-ul a fost lăsat în picioare ca simbol dar el, așa, arată cam jalnic și tristuț față de restul bulevardului.

 Ceea ce au făcut cu strada, însă, întrece chiar și The Strip. Între cele două trotuare au instalat un tavan din 49 de milioane de beculețe, practic un ecran curbat (cică cel mai mare ecran video din lume dar asta cu cel mai /cea mai e relativă) pe care se derulează clipuri pe un fond muzical care îți face inima să îți sară din piept. 

Pentru ăștia care se impresionează mai greuț, pe Fremont Street poți să îți dai drumul pe tiroliană aproape de la un capăt la altul al străzii, așa că la o plimbare de seară pe acolo e cazul să nu vă mire dacă vă zboară constant pe deasupra capului 4-5 Supermeni din ăștia spânzurați pe fire și urlând din rărunchi. Am sperat doar să nu se fi scăpat vreunul pe el de frică dar sincer nu am simțit că plouă brusc pe cer senin. Am avut noroc.

Experiența Fremont Street nu poate fi descrisă în cuvinte dar este una pe care o recomand cu tărie. Practic, e stațiunea Neptun la puterea un miliard. Cam așa. Și în forfota aia de lume, cât ești numai cu ochii pe sus, ba la ecran, ba la turiștii care bat strada pe tiroliană, eu nu mi-am trădat originile. Mai precis, educată în Sălăjan ("după blocuri unde suntem noi care te facem pe tine"), nici măcar pe Fremont Street nu a reușit vreunul să-mi fure ceva din poșetă, cu atât mai puțin să mi-o fure cu totul. Ceea ce îmi întărește convingerea că școala din Sălăjan, acest Ivy League care te învață să ții strâns la piept papornița, nu se compară cu absolut nimic oriunde te-ai afla pe planetă.

Cât am fost în Las Vegas, ca orice absolvent de școala vieții în Sălăjan, am fost și la un spectacol, pentru că sunt o intelectuală, ce cașcheta mea. Am ales un film la The Sphere, cică cel mai mare ecran panoramic, adică e și în față și pe deasupra și nu am putut să mă uit, dar dacă aș fi putut, cred că aveam ecran și sub fund.

 Am gândit eu că îmi amintește de cinematograful Gloria (că tot a ars după aia, cică). Evident, cum se întâmplă la americani, nu mai poți cumpăra nimic din fund de la taxatoare, totul se cumpără pe net. Și pentru că au făcut ăia rost de adresa mea de email, mi-au tot trimis mailuri peste mailuri în care mă anunțau că filmul la The Sphere e o experiență unică, are stroboscoape și cauzează la lingurică, dacă am sensibilități, rău de înălțime, rău de mișcare, rău de muncă, rău de aripioare în sos picant, rău de salariu mic, rău de orice, aș face bine să nu apar pe la ei pe acolo. Ce gândește românul la mesajele astea: "Băbăiatule, dar cam speriați voi, micuților! Păi cum naiba să mă tem de un filmulete??? A, că îmi iese lumina și din partea dorsală, aia e altă poveste. Lasă să sclipesc!" 

Ce să zic? Ar fi fost bine să îi ascult. Ajungem la The Sphere care practic e cinematograf interior-exterior (adică proiectează și pe dinafară imagini). La o adică, și ăia de pe Stația Spațială Internațională pot vedea un clip, ceva, când trec pe deasupra.

 Hai să găsim locurile. În interior, ca la noi la Ateneu (mă rog, oleacă mai digitalizat), îți zice așa ca la proști cum îți găsești locul. Noi aveam la sărăkii, la etajul 7. Îmi explică un indian sikh (și vorba aia, aveam încredere în ăștia) că aș face bine să iau liftul până la etajul 8 și să cobor spre locuri că e mai ușor. Pfiu, m-am gândit, uite la ăsta ce săritor și grijuliu e, să nu gâfâi ca o balenă pe scări la urcare, așa cobor ca o doamnă în grandoarea mea. Urc la etajul 8 și hai să intru în sală. Și cum dau eu perdeaua neagră la o parte (nu, nu au perdele negre, am zis și eu așa), văd sala literalmente SUB mine. SUB MINE. Adică scările erau atât de abrupte că dacă puneai un picior greșit te duceai de-amboulea 8 etaje în jos, săreai ca mingea te adunau la parter cu fărașul. 

 Și stând și cu fața în jos, spre coborâre, la fiecare treaptă aveai senzația că ești pe marginea avionului și ești pe punctul de a-ți da drumul în gol. Mai făcuseră și o "mână curentă" la mișto, de care te agățai cu ambele mâini ca să îți păstrezi un echilibru firav. Ăștia care urcau pe scări erau un pic mai veseli și mai roșii la față, că nu vedeau sala în jos. Noi, fraierii care coboram, eram toți livizi și lipiți unii de alții ca vacile, în ideea că dacă alunecă unul, îl sprijină ăilalți. Nu pot decât să spun că l-am pomenit pe indianul ăla sikh, pe el și pe neamul lui. L-am pomenit. Atât. Că oricum nu se mai punea problema să mai fiu o doamnă la cum îmi tremura biata celulită pe care am muncit atâta să o pun pe mine. Ajungem la scaune. În final. Am luat la margine, am zis să fim mai aproape de ieșire în caz de ceva. Nefericirea a fost că a trebuit să ne ridicăm pentru fiecare om care a intrat pe rând. Te ridicai, vedeai golul din fața ta vreo 8 etaje, te lua cu amețeală instantaneu. E singurul cinematograf unde m-am întrebat de ce naiba nu au centuri de siguranță la scaune. Jur că juma de oră nu mi-am descleștat cele două buc(ăț)i componente ale fundului (de aia nu m-am putut uita nici dacă ecranul e și pe dedesubtul meu).

Dacă treci peste vertijul constant, experiența la The Sphere este cum zic ei, adică unică. În primul rând holul de la intrare are câteva atracții din lumea inteligenței artificiale. Am filmat doar un android care răspundea întrebărilor turiștilor.

Iar filmul în sine, deși înregistrat la rândul lui de trei sferturi din spectatori, nu este vreo operă de artă. Opera propriu-zisă te înconjoară și este progresul tehnologic în cinematografie.

Să vorbim însă de elementul cheie al Las Vegas – cazinourile.

N-ai cum să mergi la Las Vegas să nu intri în cazino. Din aeroport, și la sosiri și la plecări (în caz că ți-a mai rămas vreun ban), te iau direct cu păcănelele (aici le zice slot machines). 

Fiecare hotel "începe" și "se termină" cu un cazino. Mă mir că nu au pus și în benzinării, în farmacii și în magazinele de suveniruri, dar eu zic că nu mai durează mult. Mai ales că singurul cazino care a funcționat într-o închisoare a fost în Nevada State Prison. Pentru că managementul stabilimentului a vrut să creeze condiții cât mai aproape de viața reală pentru pușcăriași. Până când și pușcăriașii au vrut să creeze managementului condiții cât mai aproape de viața reală și au organizat o răzmeriță. Soldată evident cu scorul de 1-0 pentru închisoare. Care de a doua zi, ca pedeapsă, le-a tăiat ăstora cazinoul unde își petreceau timpul liber. În schimb, ca să le ocupe timpul cu altceva, le-a organizat cluburi de împletit și pus mărgeluțe pe ață. Nu glumesc. I-a liniștit. Luați de croșetați. Mai un mileu de pus pe televizor, mai o vestuță, uite așa trec 25 de ani pentru omor calificat.

Să revenim la cazinourile de azi. Ele au evoluat ca niște minunate exerciții de manipulare a comportamentului uman.

Prima și cea dintâi regulă a unui cazino e ca jucătorii să piardă noțiunea timpului. De asta nu există ferestre și nici ceasuri.

 Designul interior e menit să te țină alert: din tavan la podea sunt beculețe și culori vii. Până și covoarele sunt cu modele țipătoare și majoritatea pe roșu, să te trezească. 

La asta adăugați și faptul că se injectează oxigen suplimentar nu numai să îndepărteze mirosul de fum de țigară (da, se fumează!), ci și să te țină răcorit și... treaz. Cu atât mai mult cu cât ai totul lângă tine: snack baruri, scaune de joc comode, console de încărcat telefonul mobil wireless (să nu fie nevoie să te duci în cameră după încărcător).

 Toaletele sunt plasate cât mai în adâncul cazinolui, ca să nu fii tentat ca odată ridicat de la masa de joc, să ieși pe ușă cu totul. La fel și dispozitivele de unde îți recuperezi banii câștigați sau rămași. Și alea sunt puse mai în profunzime, ca să mai treci pe lângă niște mese de ruletă sau slot machines pe drum spre ieșire, după ce ți-ai încasat banii cash. 

La masa de joc, banii tăi devin credite sau jetoane. Chiar dacă introduci cu mânuța ta bancnote în slot machines, ele devin "credite" pe ecran și la un moment dat nu îți mai dai seama că acele credite le-ai muncit tu în săptămâna aia când ai făcut ore suplimentare. Și deși bagi bancnote în slot machines, dacă vrei să ți le recuperezi de acolo, aparatul îți eliberează un card valoric pe care te duci să îl încasezi la mama naiba mai în adâncul cazinoului.

Călătoria la Las Vegas s-a încheiat după câteva zile toride și pline, cu închirierea unei mașini cu care am început deplasarea prin deșert. Ăștia de la Las Vegas și-au fiabilizat serviciile de închiriere de mașini atât de mult încât formalitățile au durat 2 minute. După care doamna de la recepție ne-a zis:

-Vă duceți dvs în garaj la etajul 2, pe coloana 9 și de acolo vă alegeți ce mașină doriți. Cheile sunt în torpedou.

Wait. What?

-Cum?

-Da. Etajul 2. Coloana 9. Orice mașină. La revedere.

Tu ca est-europeanul, te duci cu inima strânsă, te gândești că pe coloana 9 stai la rând să aștepți să îți vină vreun Oltcit sau vreun Lăstun vechi și ponosit și că trebuie să te cerți cu doamna aia drăguță de la recepție că nu îți încap bagajele în mizeria aia. Nope. Coloana 9 full. BMW, Tesla, asiatice. Nu, nu femei. Tot mașini.

În fața atâtor opțiuni, eu am ales mașina bărbătește. După fund. Atâta s-a putut.