Pictură și realitate virtuală

Nu sunt o mare admiratoare de artă, dar când plouă de rupe în ziua de Paște ortodox (anul ăsta vremea aici a ținut cu catolicii și protestanții) și ai cam văzut toate muzeele și expozițiile de pe o rază de 50 de km, bagi nasul și într-o expoziție de artă, mai ales când se numește Imersiune 3D în opera lui Monet.

Monet. Claude Monet. Cel la ale cărui tablouri te uiți, mijești ochii că ți se pare că ai ochelarii aburiți, apoi îți dai seama că nu e de la ochelarii tăi ci de la ai lui Monet.

Nu vă plictisesc cu detalii. Doar câteva idei care mi s-au părut interesante și apoi vă povestesc despre expoziție.

Monet e tata la impresionism. Prin secolul XIX, când a apărut fotografia, pictorii s-au simțit cam cum se simt contabilii acum cu inteligența artificială: "Moșule, ăsta ne fură meseria și o face și mai bine ca noi!" Așa că s-au hotărât să picteze ...impresia lor despre ceea ce văd în jur. Basically, nu o fotografie, ci mai degrabă percepția personală asupra lumii.

Pe lângă asta, s-au prins și că ochiul uman vede în puncte (bine, ochiul unei femei vede și după colț, dar asta nu i-a preocupat pe impresioniști și nici nu e tema de azi). De aia erau și fotografiile atât de exacte. Așa că impresioniștii au adoptat ca tehnică pictura în puncte și pete. Nepotu-meu IT-ist i-ar zice că e o tehnică de pictură în pixeli. Despre aia e vorba. 

Nu mă bag în discuția cu juxtapoziția de pete și puncte ca să creeze senzația de imagine fugitivă a realității și de lumină naturală, deși în unele picturi ale lui Monet te întrebi de una naiba e lumina aia. De știut doar că impresioniștii adevărați nu amestecau culorile pe planșetă ci le puneau una lângă alta pe tablou. Și că nu pictau cu negru pur pentru că îl considerau culoarea întunericului absolut. Aș putea să pun rămășag că am văzut negru (în fața ochilor) în toate tablourile, dar dacă oamenii ăia jură că nu au folosit culoarea asta ci tonuri de violet, îi cred pe cuvânt de cercetaș.

Mie îmi place de impresioniști că pictau scene care nu erau perfecte. E celebră o pictură a lui Monet cu o barcă ce nu e încadrată în centrul picturii și nici măcar nu e toată în tablou, de unde și impresia că e doar ceea ce vezi într-o secundă, înainte să clipești. Cam despre asta e vorba la impresioniști.

Intri apoi într-o sală unde e reprodusă o podișcă de la el de la Giverny iar pereții sunt practic panouri imense cu reproduceri după picturile lui.

Și abia după asta, când începi să te întrebi pe ce ai plătit biletul, vine efectul de terci: o sală imensă cu șezlonguri și băncuțe unde sunt proiectate picturile lui Monet, cu efecte animate, pe un fond muzical calm și meditativ. 

Atunci pricepi de ce ți se spune de la început să îți aloci frumușel cam o oră jumate pentru vizită. Oricât de paralel ai fi cu arta, nu ai cum să nu înțepenești în sala aia și să nu stai cu ochii lipiți de pereți (ca pisica mea pe vremuri, dar aia se uita minute în șir la un perete gol). E locul unde, cu toată tehnica din lume, nu am văzut pe nimeni stând pe TikTok (bine, pe aici e în curs de interzicere, dar tocmai de-aia te gândești că lumea e mai disperată să se uite acum cât încă e legal), vorbind la telefon sau dându-și check-in pe Facebook. E toată lumea cu ochii pe picturi.

Când reușești să te rupi de sala aia (că te taie foamea, setea sau... evacuarea), te așteaptă un băiat cu niște "cașchete" cu realitatea virtuală. Te așează pe un scaun care se rotește și îți lichește casca de cap. Și primul lucru pe care îl vezi e că ești...suspendat în univers. Literally. Plutești printre stele. Senzația aia că e întuneric și te uiți în jos și vezi...stele (nu verzi, că asta ar însemna că ți-a strâns ăla casca prea tare!) e absolut amețitoare. Apoi se deschide o ușă și intri în... sufrageria lui Monet de la Giverny (cred că le-a plăcut mult sufrageria omului, altfel nu știu cum să explic) și apoi treci dintr-o cameră în alta, din tablou în tablou, și efectiv te plimbi prin tablou. La modul că te uiți în jos și îți vezi pașii prin zăpadă și o auzi scârțâind. Mai nasol a fost când zbori deasupra mării și te îndrepți rapid spre niște corăbii. 

Per ansamblu însă, genială senzația. Stai hipnotizat acolo (eu, ca o româncă veritabilă care este, am strâns continuu poșeta în brațe, de teamă că apare naiba unul de pe corabie și mi-o smulge din brațe, mă rog, fiecare cu fricile lui). Când mi-am luat casca de pe cap eram impresionată zob. Băiatul care îmi pusese casca se uita amuzat la mine, genul ăla: "Ce-ai făcut, mamaie, mai trăiești? Nu ți-a luat nimeni geanta prin gări pe-acolo pe unde te-ai plimbat?".

Este categoric modul în care copiii noștri vor învăța despre artă. Și atâta vreme cât din realitatea virtuală nu se învață relațiile interumane, mi se pare spectaculos să ai experiența asta de câte ori poți în viață.

Un sfat: nu lăsați geanta din mână!