Philadelphia

Philadelphia / Pennsylvania. Caracal / Olt. Exact aceeași relație. Adică un oraș de care a auzit toată lumea cu o unitate administrativă superioară de care a auzit toată lumea, doar că orașul capitală / reședință de județ e altul. Țeapă. Mai exact, deși Philadelphia a fost prima capitală a SUA, acum nu mai e nici măcar capitala statului Pennsylvania. E Harrisburg. De care nu a auzit nimeni. Explicația rapidă e că Harrisburg a fost numită capitala Pennsylvaniei tocmai pentru că Philadelphia era capitala federală. Când aceasta din urmă a pierdut statutul de capitală federală, nu au stat să mai mute toată cohorta de instituții de colo colo. Au rămas așa.

Un pic de istorie a numelor. 

Pennsylvania, adică "pădurea lui Penn", vine de la numele fondatorului statului, William Penn.

Philadelphia, sau Philly (că și Caracal are o poreclă: "Caracăl", dacă nu mă credeți, stați un pic într-o gară din Romania pe ruta de trenuri care include și Caracalul și ascultați anunțurile impiegatului de mișcare), deci Philly este orașul "iubirii frățești". Adică philos (iubit, îndrăgit) + adelphus (frate). I se mai spune și "locul de naștere al Americii" pentru că aici s-au adoptat și semnat Declarația de Independență și Constituția SUA – cele mai cunoscute și puternice două documente din istoria țării. Oricine a urmărit câteva filme americane își amintește de "toți oamenii sunt creați egali, sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, printre acestea numărându-se Viața, Libertatea și căutarea Fericirii".

Practic, Philadelphia este locul unde reprezentanți ai 13 colonii britanice de pe continentul american s-au adunat ca să proclame independența micuțelor lor țări față de Imperiul Britanic. Pe 2 iulie 1776 ei au adoptat "Rezoluția de Independență" în care se scria că cele 13 colonii reprezentate la întâlnire se defineau ca "state libere și independente" separate de Imperiul Britanic. Unii istorici americani chiar sunt de părere că aceasta ar trebui să fie Ziua Independenței SUA, nu 4 iulie, când s-a aprobat Declarația de Independență care anunța oficial actul de separare de britanici.

In buricul Philadelphiei se află clădirea unde a fost adoptată această Declarație de Independență, precum și Constituția SUA. Clădirea este acum monument UNESCO, unul din cele (numai) 25 de pe teritoriul SUA.

Cum eu sunt mochista mochiștilor, aflând că intrarea este numai 1 USD, am tras o fugă să văd minune de cădire. Singura condiție a administrației e să îți iei timed ticket. Adică să te duci la o anumită oră (prestabilită, pentru care ți-ai luat biletul), să prinzi un tur. Că după ce că e doar 1 USD intrarea, îți mai oferă și un tur de 20 de minute. Am zis că sunt doar mochistă, nu și punctuală așa că, precum o femeie care se respectă la orice vârstă, am ajuns cu 20 de minute întârziere. Deci fix când turul meu se termina. Însă, pe lângă mochistă și întârziată, mă mândresc cu originea mea est europeană care nu renunță fără luptă și mai ales dacă poate da vina pe altcineva, o face cu convingere și zâmbetul pe buze. În speța aceasta, am dat vina pe controlul de securitate. "Doamnă, a fost o coadă la securitate!!! Eu am ajuns la timp dar nu am vrut să tai fața nimănui, și acolo știți cum e, dezbracă-te, îmbracă-te, da' nu în sensul să ne placă și nouă. Genul ăla de îți pică pantalonii de pe tine dar nu că sunt agenții de securitate mișto, ci că ți-ai pus cureaua pe tăviță prin x-ray. Asta e când n-ai noroc". Pennsylvanienii, oameni faini, nu au comentat. M-au băgat și pe mine la următorul tur. Unde sunt 30 legal, mai merg încă 20. Cam atâția am fost.

Din cei 270 de ani nu s-au păstrat decât pereții (culoarea originală a fost descoperită după ce au râcâit circa 50-60 de straturi de văruieli consecutive) și în fiecare din cele două săli... câte un singur obiect original.

În prima sală, practic fostul tribunal, s-a păstrat pictura cu emblema orașului. Restul lucrurilor din interior au fost reconstituite după chitanțele păstrate la arhivă (pentru auditul financiar, pe bune, nu îi zicea așa, dar tot aia era) de procurare a fiecărui obiect.

Impresionantă aici a fost boxa acuzaților. Făcută din bare metalice care probabil încercau să îl deprindă pe inculpat cu ideea pușcăriei. Interesant e că în boxa respectivă stătea nu numai inculpatul, ci și avocatul lui. Vă las pe voi să vă imaginați simbolistica. Tot pe simbolistică mergem și cu prezentarea făcută de ranger, care ne-a vorbit despre cum arăta prezumția de nevinovăție pentru un inculpat care stătea cumva în spatele gratiilor înainte să se pronunțe vreo sentință. Și mesajul subliminal transmis de asta judecătorului ori juriului.

În a doua sală, cea în care s-a adoptat Declarația de Independență și Constituția SUA, obiectul original este scaunul pe care a stat Thomas Jefferson (responsabil cu redactarea Declarației). Actul menționează despre " declarația convenită de cele 13 state unite ale Americii", așa cu litere mici.

Desigur, aștepți multe de la un act istoric de așa anvergură. Nicio declarație de independență din lume nu este atât de cunoscută ca cea a statelor unite ale Americii (am păstrat ortografia originală) față de Imperiul Britanic. Însă în realitate pare că au fost câteva săptămâni în care s-au redactat drafturi, s-au dezbătut între reprezentanții coloniilor, s-au modificat și rafinat, totul pe o căldură sufocantă. Dar, exact ca la Vatican, reprezentanților coloniilor li s-a spus că nu vor părăsi incinta până nu scot un act care să consemneze independența țărilor lor de britanici. Când au încheiat, s-au răspândit ca potârnichiile (cam cum plecam noi de la căminul studențesc la terminarea sesiunii), cu atâta viteză că a durat până prin august ca să și semneze toți actul de independență. Eu una zic că meritau o vacanță.

Importanța orașului nu începe și nu se termină cu Declarația de Independență și Constituția. Philadelphia este și orașul premierelor de toate felurile. Aici au fost înființate prima bibliotecă, primul spital, prima universitate, primul muzeu de artă, prima grădină zoologică din SUA. Mai exotic, este și locul unde există primul muzeu al... pizzei din lume. Nu, nu s-au gândit italienii să îl facă. Cel puțin așa susțin americanii. În seria muzeelor bizare, la Philadelphia, dacă te frământă curiozitatea morbidă, poți vedea și o parte din cele 240 de blocuri pentru microscop cu felii din creierul lui Albert Einstein. Vă jur că dacă îmi zicea cineva că voi fi mai deșteaptă dacă mă uit la ele, mă duceam. Așa, m-am mulțumit cu ce promitea o recompensă vizuală certă – Sala Independenței.

Ca să urce în continuare în topul orașelor bizare, în Philadelphia se afla și un copac crescut dintr-o sămânță care a fost pe lună. Să vă explic. Misiunea Apollo 14 a dus în cosmos și câteva sute de semințe de plante pe care ulterior botaniștii le-au germinat înapoi pe Terra. Una din aceste semințe a fost plantată în Philadelphia și a rezultat... un copac normal. Din păcate a trecut la cele veșnice prin 2008.

Și, ca să încheiem cu informații academice, majoritatea întrebărilor din cele 100 la care trebuie să răspunzi ca să îți iei cetățenia americană au răspunsul... legat de Philadelphia. Sunt convinsă că nu despre creierul lui Einstein. Nici despre muzeul pizzei. Un motiv în plus să bați orașul la picior să mai descoperi câte ceva.

Eu nu am bătut orașul la picior din cauza unei afecțiuni la genunchi care îmi servește drept motivul perfect să nu mă plimb pe jos. Dar cu mașina tot am bântuit. Și pentru că la venire în Philadelphia am scăpat ca prin urechile acului de un accident pe o autostradă (nu, nu din vina mea, nu mai aveți idei preconcepute!), am decis ca la întoarcere să o iau pe altă rută, că poate mi se schimbă și norocul. Am avut dreptate – lumea muuult mai civilizată pe ruta astălaltă. Autostrada prin păduri... până când se deschide în fața ochilor ditai podul peste golful Chesapeake, o măreție arhitecturală pe care vă jur că aș fi savurat-o din plin dacă nu ar fi trebuit să conduc. 

Să te trezești că ai 70-80 la oră și ești deasupra apei pe niște coloane despre care nu știi dacă te țin ori dacă nu mai intră vreun vapor în ele, că e un flux de mașini care zumzăie pe lângă tine și tu te uiți cu coada ochiului la marginile podului și poți să îți pariezi tot salariul pe faptul că dacă scapă vreunul mașina la stânga sau la dreapta, ranforsările de pe margine or să se ducă pe apa sâmbetei (literally) ca niște bucăți de mămăligă, nu sunt niște experiențe pe care le-aș mai vrea așa des. 

O bucată din pod, aia de la început (nu se vede în poze), ești chiar confuz: "Băbăiatule, noi mergem încolo pe podul ăsta, da' pe unde e sensul de întoarcere? Dacă ar fi să ne întoarcem tot pe ruta asta, pe unde ne întoarcem? Înotăm? Sau două ore mergi spre continent și două ore spre peninsulă, se inversează sensul cum se mai întâmplă în Washington pe anumite străzi între anumite ore? Unde sunt mașinile de pe sensul ălălalt? Că înainte să intrăm pe pod, veneau mașini pe sensul opus? De unde apăreau, mânca-ți-aș salariul cu bonusuri cu tot?". Și dintr-o dată te izbește! Că tavanul ăla de la podul pe care mergi nu este ca să îți dea ție un sentiment de siguranță și tunel să nu vezi că ești în mijlocul apei, ci e de fapt șoseaua de întors! Adică ăia de pe sensul de întors merg... în capul tău, sta-le-ar în gât, că mi-au jucat nervii trei partide de ping pong la dublu până am ajuns iar pe pământ. Sensurile se separă un pic mai târziu deasupra apei. 

Cică ăsta e unul dintre cele mai înspăimântătoare poduri din lume. Păi și acuma spuneți, nu ați putut să îmi ziceți de la început? Când am dat pe Waze ruta pe acolo, navigația trebuia să îmi spună: „Femeie, eu te duc pe acolo dar mai bine stai pe celulita ta, întoarce-te pe unde veniși azi de dimineață!”. Cred că Waze-ul s-a tăvălit pe jos de râs în sinea lui până am trecut nenorocirea de pod („Acuma de ce taci? Că până acum cântai! Și ce e aia în ochii tăi? Aia care începe cu p și se termină cu ă? Nu, nu aia! PANICĂĂĂĂĂ”.)