Monumentul Washington

Adică obeliscul care se ridică în fața Capitoliului.

Arhitectul francez care a proiectat zona urbană a Washingtonului a lăsat special un loc liber pe hartă pentru un monument dedicat primului președinte ale Statelor Unite ale Americii, George Washington. Ba chiar a și gândit o statuie ecvestră a acestuia, însă Congresul a zis că #mneah, așa că Washington nu a apucat să își vadă monumentul înainte să moară.

Vreo 50 de ani după primele discuții cu privire la o statuie dedicată primului președinte american, o societate privată, plictisită de lipsa de progres pe temă (că erau ca ai noștri cu Casa Radio), a hotărât să facă apel la oameni să doneze pentru monument.

Nimeni: Nimic

Societatea pentru Monumente Naționale din Washington: Băgați mâna în buzunare și donați, nu mai stați să vă uitați.

Aceeași Societate a organizat un concurs pentru proiectul Monumentului Washington (cam ca la noi cu Casa Poporului), câștigat de un arhitect de numai 29 de ani. Desigur, propunerea lui era mai impunătoare, cu diverse statui care ar fi înconjurat monumentul. În final, din lipsa banilor, s-a decis să se păstreze doar piesa centrală, obeliscul, că tot era la modă cu egiptologia. (Cu ceva ani în urmă, Camera Reprezentanților propusese chiar ridicarea unui monument funerar în formă de piramidă – ce-ar fi fost? – pentru că era momentul când lumea era fascinată de Egipt însă Congresul nu a aprobat cheltuiala. Lasă, că un obelisc folosește mai puține materiale, ocupă mai puțin loc pe orizontală, mergeți dvs la altcineva cu propunerea, multumim frumos, rămânem la obelisc). Și dacă tot s-au câcâit 50 de ani să îl proiecteze, autoritățile au hotărât să înceapă construcția cu pompă, cu protipendada momentului invitată, cu spectatori și curioși strânși ca la un moment istoric. Numai discursul președintelui Camerei Reprezentanților a durat două ore, spre disperarea celor prezenți. Și să faci un copil îți ia mai puțin. Mult mai puțin. Mă rog, să nu divagăm.

Cei prezenți la punerea pietrei de temelie nu s-au mulțumit cu discursurile ci au băgat pe lângă primul pietroi și o capsulă de zinc în care au pus o copie a Declarației de Independență, una a Constituției, un portret al lui Washington (iată că a apărut și domnia sa pe undeva, dar îngropat la baza obeliscului, deci fără vizibilitate, "pă modestie"), un steag american, toate monedele aflate în circulație la momentul respectiv și copii ale unor ziare din 14 state. Nu am idee de ce. Dar sunt tot acolo. Mai ales că nu se știe locul unde sunt astea așezate la baza stâlpului. Nu că ar fi putut careva să sape după ele. Sau mai știi?

Deci au început construcția. Si au mers ei bine așa vreo 5 ani. După care li s-au terminat fondurile. Si atunci societatea cu pricina a apelat la "mari donatori" să contribuie cu câte o piatră, că tot voia Washington pace între popoare. A mers treaba incă 3 ani până când s-a gândit și Papa Pius să trimită o bucată de marmură cioplită din Templul Concordiei din Roma. Donația i-a înfuriat pe reprezentanții unui partid anti-catolic care a protestat până lucrările la monument s-au oprit definitiv, lăsând vreo 20 de ani un ciot de 50 de metri în mijlocul capitalei, în jurul căruia pășteau vacile. La propriu.

După două decenii s-a enervat Congresul, că ciotul respectiv le stătea în ochi (tot la propriu – era fix cum te uiți pe fereastra Capitoliului) și a alocat (finally!) fondurile necesare terminării obeliscului. Însă cariera de marmură de unde fuseseră luate blocurile inițiale se închisese, așa că a trebuit să se orienteze spre altă carieră. Au mai adăugat câțiva metri de obelisc până s-au prins că marmura are o nuanță diferită de alb. "Mânca-v-aș gura voastră, voi n-ați văzut că marmura asta are altă culoare? O să vadă domnii senatori și deputați două culori diferite să îi jignească la ochi! Acuma ce facem?" Lasă-l așa acum, ayaye, hai să căutăm ceva să semene totuși mai mult cu partea de jos. Deci în loc de două culori, obeliscul are acum trei, pe tot atâtea niveluri. Dar vă spun că doar dacă ești cârcotaș și cauți nod în papură sesizezi diferența, mai ales că de jos nu prea îi vezi vârful.

Sistemul donațiilor de marmură a continuat, fiecare stat donând câte un bloc de marmură care poate fi vizibil pe interiorul monumentului (liftul încetinește la coborâre să permită vizualizarea unor blocuri). Dar cum asta cu donațiile e mereu tricky, primarul Washingtonului de la vremea respectivă a donat și el un bloc cu...numele lui. Nu l-au putut refuza, că nu aveau baza legală, dar după asta autoritățile au emis o reglementare potrivit căreia nu se mai primesc donații de marmură decât de la state, nu și "pă persoană fizică".

La vremea când a fost (în sfârșit) finalizat, cei 169 de metri au făcut din Monumentul Washington cel mai înalt monument din lume. Doar că francezii au fost pe modul "hold my beer!" și în cinci ani au dat gata Turnul Eiffel, care e dublu ca înălțime. Ia, beat this! Ca să iasă totuși ei mai cu moț, americanii au găsit o portiță: Monumentul Washington este cea mai înaltă clădire din piatră fără alt sistem de susținere decât gravitația, fricțiunea și... cooperarea turiștilor care își tin respirația cât timp se află în el.

De știut că, la fel ca în cazul celorlalte obiective din zona National Mall, și vizitarea Monumentului Washington este gratuită. Dar nu e nici pe departe atât de simplă încât să te prezinți la ușa de acces și de acolo te lasă niște oameni prietenoși să intri. Nu merge așa. Există un număr limitat de bilete deoarece liftul preia doar vreo 20 de persoane iar zona de vizitare din moțul monumentului e destul de înghesuită.

Măsurile de securitate sunt destul de restrictive. Inainte să intri ai un interviu... colectiv cu un ranger american care îți enumeră obiectele pe care nu ai voie să le iei in obelisc. Pe lângă tradiționalele arme albe nu ai voie să ai la tine pensete, forfecuțe de unghii, unghiere, tacâmuri (da, adică furculițe, linguri) și în general orice instrument cu care ai putea râcâi marmura pe interior ca să îți iei un suvenir drăguț și gratis. Rangerul, tare prietenos (NOT), oferă și soluții pentru cei care au așa ceva la ei în desagă: "Lăsați astfel de obiecte sub băncuțele din jurul monumentului." Nu. Sub băncuțe nu sunt cutii cu cheie. Sub băncuțe e... ciment și atât. Dacă ai noroc le mai găsești la coborâre. Dar s-ar putea să nu ai noroc. Așa că mai bine le lăsați cu totul acasă. Har Domnului, nu le-a venit în cap că poți râcâi marmura și cu acul de la cureaua de pantaloni, că altfel mergeam toți cu pantalonii în vine prin monument.

Urcarea cu liftul durează puțin și ca să îi liniștească de nervii capului pe cei cu rău de înălțime, în lift există un monitor pe care rulează un filmuleț despre monument. La fel și la coborâre. Chiar funcționează să le distragă atenția celor care sunt prea conștienți că se află într-o cutie metalică agățată de niște odgoane.

Nu vă imaginați că sus vă așteaptă a revolving restaurant unde bagi o pălincă și te relaxezi în timp ce îți faci poze instagramabile. Este pur și simplu o secțiune circulară dispusă în jurul liftului care se află în centrul obeliscului. Interior de piatră, fără pretenții. Dar cu niște fante de geam securizat pe care poți vedea zona cu niște priveliști care îți iau respirația. Puteți uita.

Ca să îți sporească starea de neliniște, abia când ești în interior afli că blocurile de marmură nu sunt unite cu mortar (de fapt, nu sunt îmbinate cu nimic) și că la cutremurul din 2011 s-a cam crăpat frumusețe de monument și a trebuit să fie închis pentru consolidare. Dar evident te și întrebi cât de consolidat e acum dacă pietrele nu sunt lipite cu nimic și nici nu sunt stâlpi de fier de care să te ții naiba în caz de.

Însă am ajuns jos o supraviețuitoare și cu poze de blog. Așa că a meritat starea de ușoară panică.