Payback

Una dintre activitățile care mă relaxează și îmi pune ordine în gânduri (adică mai arhivez din informații, mai șterg din lista de prieteni, mai dau add friend la alții noi) în timp ce îmi lucrează bruma de mușchi rămasă este înotul. Pentru că trăim în era inteligenței artificiale, avem, se înțelege, o aplicație de bloc unde ne rezervăm un slot la piscina clădirii. Ca să nu fie discuții. Și cum inteligența artificială, pe scara evoluției, este doar în fașă (sau atât de evoluată încât a început deja să facă mișto de noi), ne mai pomenim doi într-un slot. Moment în care începe să lucreze tehnica negocierii. Eu, est-europeană, am învățat să negociez astfel încât să ies în câștig. De altfel, este și ușor să ies în câștig atâta vreme cât dezlocuiesc ditai volumul de apă. 

Mă rog. Revenim. Treaba asta cu negocierea te face să îți cunoști și vecinii mai bine. Sens în care de un timp m-am împrietenit cu o altă sirenă, să îi spunem Jane. Restauratoare de artă. O femeie slăbuță și frumoasă foc, la vreo 70+, cu niște ochi albaștri, senini și o engleză studiată și fină. În timp am aflat că este și "mama" unui motan siberian de pădure, Mino, care umblă liber pe terasa blocului, uitându-se cu o scârbă nereținută la noi, the humans, care ne topim după el. 

Îi spun într-o zi lui Jane:

- Motanul tău trece cu atâta trufie pe lângă noi. Nici nu ne bagă în seamă, nu stă să punem mâna pe el!

- Draga mea, dacă ai ști, pentru motanul ăla eu nu exist. Pur și simplu nu mă bagă în seamă. Își aduce aminte că sunt pe lumea asta numai când trebuie să îi dau de mâncare și apă. Altfel, nu exist. Și chiar m-am și supărat inițial, că numai după bărbatu-meu stă, eu sunt doar o slugă.

Comentarii. Hăhăieli. Astea sunt pisicile. Toți suntem slugile lor.

Peste ceva timp, ne pun din nou la încercare ăștia din bloc răbdarea și puterea de a gestiona stresul declanșând alarma de incendiu. Toată lumea fuga pe scări, strânsă în fața blocului. 

Mă regăsesc cu Jane care îmi spune că precis e o alarmă falsă dar cine știe, nu poți niciodată risca. Apoi îmi face semn spre cățelul așezat în fața ei, pe care îl ținea în lesă și îmi spune calm, cu privirea ei albastră și clară:

-L-am luat doar pe ăsta mic. Motanul l-am lăsat în casă. Ups!

P.S. Niciun animal nu a fost rănit în timpul acestei experiențe.