Indienii americani

O postare pe care mă chinui de mai bine de un an să o fac. Probabil prima care nu îmi dă o stare bună și prima în care nu găsesc absolut nimic nostim de scris. O istorie scurtă și dureroasă a nativilor indieni din SUA. Aici le spun "națiunile indiene" sau, cum le știm noi, triburi.

Venirea lui Columb pe continentul american le-a adus nativilor indieni, pe lângă mărgeluțe de sticlă pentru bijuterii și haine, numai belele. Oamenii erau fericiți aici, își vedeau de împletiturile lor, de totemuri și de corturi, când au apărut europenii. Indienii pe care îi știm noi din filme că scalpau orice față palidă prindeau s-au trezit izgoniți de pe pământul care le era familiar și trimiși în rezervații, tratați sub demnitatea umană și privați de drepturi.

Izgonirea indienilor nu s-a produs brusc ci de-a lungul mai multor secole și sub diverse forme, episoadele oscilând între negocieri și înșelătorie, apeluri la înțelegere și minciună sau umilire. Nu este o parte care face cinste niciunei istorii dar, spre surprinderea mea, nu e ascunsă sub preș de americani. Muzeul Indienilor Americani din Washington DC face parte din rețeaua Smithsonian și este, cum altfel, gratuit. Dar îți ridică părul în cap nu de teama indienilor, ci din cauza atrocităților pe care le citești acolo. Ceva ce îți răstoarnă toate stereotipurile despre nativii indieni fioroși și nemiloși și te face să te întrebi de fapt cine pe cine a scalpat. Într-un destul de rar gest de stabilire a adevărului istoric, Muzeul Indienilor Americani arată lupta disperată a indigenilor pentru păstrarea suveranității și eforturile europenilor și ulterior ale americanilor de a le confisca acestora pământurile.

Să o luăm crononologic. Europenii debarcă uimiți pe noul continent despre care nu știau că e nou și dau aici peste o populație pe care o numesc de "indieni", crezând că au debarcat în India. Până să se prindă că nu ajunseseră unde credeau că ajunseseră, numele a prins, așa că în prezent planeta gestionează două tipuri de indieni: nativii americani și indienii din Asia.

Nativii americani erau categoric mai puțin dezvoltați decât europenii, ceea ce i-a făcut pe cei din urmă să îi eticheteze și trateze mai puțin demn (și ăsta e un eufemism dar ajungem și acolo). Prinzându-se că nu pot împărți pașnic același teren, europenii au început să îi împingă pe nativi din ce în ce mai mult spre mijlocul continentului, adică spre vest, în cele mai fericite cazuri cumpărându-le pământurile, în cele mai comune cazuri înșelându-i, intimidându-i ori... îmbătându-i. Profitând de diferențele de organizare (unele triburi erau conduse de șefi din aceeași familie, pe linie succesorală, altele de șefi numiți pe merit, altele de consilii de înțelepți), europenii au recurs chiar la soluții "de avarie" în care numeau singuri, deși nu aveau niciun fel de autoritate la nivelul populației indigene, un alt șef de trib și negociau cu el să semneze cedarea teritoriului dacă cel în drept refuza asta. Mai sunt documentate și situații în care îi îmbătau pe șefii de trib și aceștia semnau actele de cedare fiind pulbere și în incapacitatea de a judeca logic. La toate astea se adăuga și lipsa unor termeni traductibili. Indiferent cât de pricepuți erau translatorii, concepte precum "concesionarea de terenuri" și "rezervații" erau dificil de înțeles și definit pentru indigeni.

În plus, tradițiile diplomatice indigene, care existau cu mult înainte să apară europenii să le facă praf feng shui-ul local, căutau să stabilească o relație de încredere reciprocă ce conferea forță unei înțelegeri întotdeauna verbale. "Tratatele", în accepțiunea indienilor, erau de fapt promisiunile făcute de șefii de trib și relațiile interpersonale dezvoltate de ei, iar acestea erau reînnoite din când în când cu vizite și cadouri reciproce. Enter the Europeans. Care au venit cu regula unui tratat scris, în condițiile în care pentru indieni așa ceva era de neconceput și mai ales de neînțeles.

Unele puncte de vedere consideră că asemenea "negocieri" în care se foloseau absolut toate metodele, "ortodoxe" sau nu, au fost spre binele indienilor. La modul că... decât să îi omoare direct, au încercat să îi convingă. Și realitatea e că prin unele părți americanii i-au omorât cu sutele, uneori chiar ascunzând faptul că semnaseră niște tratate cu șefii de trib. În California, existența tratatelor semnate de europeni sau americani cu nativii indieni au fost ascunse timp de 50 de ani pentru că, în opinia americanilor, le dădeau băștinașilor prea multe drepturi. Indigenii și-au obținut dreptatea în justiție, obținând mai târziu compensații bănești dar și un drept "de aur" pentru toți indienii: gestionarea de cazinouri și jocuri de noroc în rezervații, firme care nu se supun reglementărilor statului respectiv. De altfel, o parte din vestul SUA, din parcurile naturale mai precis, este administrată de nativi indieni care stabilesc singuri prețul de intrare și încasează profiturile din turism. Dar asta s-a întâmplat muuult, muuult mai târziu.

Deși la cum au stat lucrurile cu indienii e greu de crezut că se putea mai rău, situația a fost înrăutățită de descoperirea aurului. În California, goana după terenurile potențial aurifere a înăsprit soarta triburilor indigene, alungate în rezervații și private de drepturi.

Drumul spre rezervații dar și traiul în acestea s-a soldat deseori cu sute de morți: în California, în decursul a 80 de ani, doi din trei nativi indieni au fost uciși de boli. Și în ziua de azi 1 din 3 nativi indieni trăiește în sărăcie iar durata de viață a indienilor americani este cu 5 ani mai mică decât media națională.

De știut și că, deși europenii i-au găsit pe indieni aici, aceștia din urmă au obținut dreptul la cetățenia americană abia în 1924, până atunci fiind considerați "persoane de categoria a doua".

Până la sosirea europenilor, triburile indiene coexistau în mare parte pașnic, recurgând la violență doar în cazuri extreme. Știm cu toții din filme că schimbul de cadouri era în mare vogă printre nativii indieni, unul dintre cele mai cunoscute simboluri de împăcăciune fiind indigen: pipa păcii.

Ce au dat indienii mai de preț acum, pe lângă cazinourile pe care le gestionează, mi se pare mie că sunt arta indigenă și folclorul. Multe din basmele lor au în centru vulturul, pasăre sfântă al cărei curaj și putere se identifică mult cu trăsăturile indienilor, fiind și unul din substantivele folosite deseori în numele nativilor. Știm toți de Pană de Vultur, poate și de Inimă de Vultur și mai ales de Ochi de Vultur. La ultimul nume m-aș opri un pic. Datorită vederii sale, se credea că vulturul poate vedea până pe tărâmul spiritual și că poate depista minciuna dincolo de iluzie.

Vulturul a fost adesea asociat de indieni cu "Marele Spirit" sau Creatorul iar faptul că e una dintre păsările care zboară la cea mai mare înălțime i-a făcut să vadă în el un mesager între pământ și tărâmul spiritual, divin, capabil să protejeze oamenii. Sunetul scos de un vultur e considerat a fi un memento al prezenței Creatorului.

În Grand Canyon, partea gestionată de indienii Hopi, există un loc de vizitare numit Punctul Vulturului, unde câteva stânci sunt asemuite de indigeni cu o pasăre cu aripile deschise.

Pana unui vultur este și ea venerată. În multe triburi se crede că aceasta poartă rugăciuni către Creator și aduce înapoi binecuvântarea acestuia. Ea transmite energie spirituală, vindecare și protecție iar dăruirea unei pene de vultur se face într-o ceremonie specială. Există chiar o lege în SUA care reglementează posesia de pene de vultur, interzicând oricărui non-nativ indian să aibă, vândă sau transporte astfel de pene. Chiar și nativii indieni trebuie să aparțină unui trib recunoscut la nivel federal și să adere la niște reguli foarte stricte pentru a obține în mod legal o asemenea pană. Obținerea unei pene de vultur (repet, de către nativii indieni, nu de către oricine) se face prin canale autorizate și doar în scopuri religioase sau ceremoniale. Deci nu. Nu prinzi vulturul și îl jumulești. Aplici pe site la Depozitul de pene de vultur, dovedești că ești nativ indian și îți trebuie pene pentru ritualuri.

Odată primită, pana de vultur se ține la un loc de cinste în casă și rareori este lăsată să atingă pământul, fiind considerată obiect sacru. Același lucru se întâmplă și cu drapelul american – cetățenii SUA au grijă ca acesta să nu atingă niciodată pământul.

Pana de vultur e adesea legată și de dorința de a te ridica ("zbura") deasupra provocărilor și de a avea acces la o înțelepciune avansată.

O astfel de pană de vultur a fost luată de unul din comandanții navetei spațiale Endeavour și ulterior pe stația spațială internațională, ofițerul fiind membru al tribului Chickasaw.

Evident că astfel de pene superbe au fost folosite ca decorațiuni pe tot felul de haine, bijuterii, accesorii de păr sau arhicunoscuții cercei "dream catchers" de care nu am rezistat să nu îmi iau, deși lucrați manual de indieni costă o avere. Și de data asta FĂRĂ pene de vultur, evident, că eu am zis că sunt din Drăgășani dar au zis ce e aia, nu e trib indigen, step away, ma'am, luați aici cu fulgi de la pui de casă, Gallus Gallus Domesticus!

Dream catchers sunt o invenție a tribului Ojibwe. În cultura lor, protectoarea tribului era Femeia Păianjen. Pe măsură ce membrii tribului s-au înmulțit și îndepărtat, acesteia i-ar fi venit greu să îi protejeze, așa că Ojibwe au creat dream catchers, inițial atârnați lângă paturile nou-născuților, țesătura în pânză de păianjen fiind cea care ar fi reținut relele ce puteau să fie tentate să se apropie de copiii fără apărare. Treptat design-ul a evoluat, pânzei de păianjen fiindu-i atașate pene și mărgeluțe și fiind purtate la urechi ca un talisman. Una dintre legende spune că suntem înconjurați de gânduri și vise bune și rele. Atâta vreme cât purtăm un astfel de talisman la urechi, visele și gândurile bune vor pătrunde prin ochiurile pânzei de păianjen, în jos spre penele atașate și vor pătrunde în noi, în timp ce cele rele vor fi prinse în pânză și vor arde la contactul cu lumina sau cu soarele.

Desigur, după ce am vorbit atâta de indieni (și după ce v-ați prins că am tot respectul față de națiunile acestea încercate de istorie), vă întrebați de ce nu am poze cu indieni. Vă spun drept că nu am îndrăznit. În primul rând că au o privire de te bagă în pământ. La unul din punctele de vizitare erau trei indieni fix cum vedem prin filme. Cu bijuterii and all. Dar nu prea îți vine să le pui telefonul în față și să îi tragi în chip, mai ales după ce afli că pentru unii din ei să le faci o poză e ca și când le-ai fura sufletul. M-am abținut și de aceea poate că am și ajuns să povestesc despre ei.

O ultimă poveste despre nativii indieni. Lipsiți de o cultură scrisă, indienii "înregistrau" evenimente, "scriau scrisori", "documentau incidente" prin obiecte de artă. Unul dintre cele mai semnificative este centura wampum. 

Realizată din mărgele făcute și șlefuite manual din cochilii de scoici, centura wampum era practic o "carte ilustrată" a unui mesaj, a unei intenții, a unui tratat, a unei invitații, a unei funcții. Centura wampum este pentru indieni ceea ce e un capitol de istorie pentru europeni. Figurinele de pe centură puteau exprima gratitudine, înfrățire, promisiuni sau autoritate. Triburile care o utilizau aveau "traducători" care știau să descifreze mesajul unui wampum. Muzeul Nativilor Indieni din America e implicat într-o amplă activitate de descoperire a wampum-urilor vechi și de returnare a acestora către populațiile indigene cărora le aparțin de drept.

Una dintre cele mai celebre centuri wampum este cea dăruită olandezilor veniți pe continentul american de tribul Haudenosaunee, ca promisiune reciprocă de prietenie și pace. Centura, făcută din mărgele albe, are două rânduri paralele, longitudinale, de mărgele închise la culoare. Cele două rânduri reprezintă două ambarcațiuni aflate pe aceeași mare: una este o canoe indiană purtând toate credințele și convingerile indigenilor. Cealaltă este o barcă europeană purtând pe ea valorile și principiile europenilor. Cele două navighează în paralel pe marea vieții, niciuna nu încearcă să îi modifice cursul celeilalte.

Nu aș putea să găsesc cuvintele să descriu simplitatea fascinantă a acestei bijuterii și nici să povestesc despre profunzimea mesajului pe care îl reprezintă. Cu gândul la o populație diversă, poate ultima de pe pământ pentru care cuvântul dat și îmbrățișarea aveau valoarea unei legi supreme, știu că atunci când simțim că nu putem fi toleranți, flexibili, înțelegători și empatici, ar fi bine să ne amintim că avem toți loc să ne vedem de bărcuțele noastre dacă menținem marea liniștită și pricepem că nu vom obține nimic bun pe lumea asta dacă încercăm să scufundăm bărcuțele celelalte.