Charleston

Pe aici rezoluțiile de Anul Nou au uneori legătură cu bifarea cât mai multor state americane vizitate. La fix un an după ajungerea în SUA, destinul mi-a tras un șut în părțile moi și pufoase și m-a expediat spre sudul Americii care nu e America de Sud. Adică în cele două Caroline. Care sunt cum sunt la noi Cucuieții de Jos și Cucuieții de Sus. Vă spun că pe aici Cucuieții de Jos sunt mai frumoși. Că sunt la ocean. Și e mai cald. Dar e umiditate. Că nu se poate și cu dânsa într-însa, și cu sufletul în rai.

Ce-i cu Carolinele astea? Prin secolul XVII, Regele Charles I le-a acordat unor nobili dreptul să își înființeze o colonie pe locul unde se află acum Carolina de Nord și Carolina de Sud. De bucurie, nobilii au dat coloniei numele latin reinterpretat al lui Charles, respectiv Carolina (Carolus în latină, pentru cei care, ca și mine, au avut note mici la examen la latină). Dar bucuria nu a durat mult, că zona a început să fie din ce în ce mai mult locuită și dificil de guvernat, așa că 100 de ani mai târziu, cele două Caroline și-au despărțit destinele și au devenit două state separate. 

Le unește numele dar le deosebește evoluția ulterioară: în timp ce Carolina de Nord e o zonă rurală prin excelență, cu ferme mici, Carolina de Sud a găzduit plantații enorme. 

Și mai ales Carolina de Sud există în sufletul românilor de vârsta mea pentru că în Charleston, unul din orașele importante, Scarlett O'Hara din Pe Aripile Vântului îi spune lui Ashley Wilkins că îl iubește (iar el îi dă jet cu aceeași explicație veche de secole, că bărbații sunt varză la a inventa altceva: "It's not you, it's me". Adică ești prea bună pentru mine și într-o zi vei întâlni pe cineva care să te merite). Dar nici nu mai contează asta.

 Charlestonul este tot ce visezi să fie un oraș la ocean care de fapt nu e la ocean (da, există așa ceva, e la gurile a două râuri care se varsă acolo în ocean). Nu îl descriu mai mult decât o fac pozele dar câteva highlight-uri merită detaliate.

Nu ai văzut Charlestonul dacă nu mergi la o plantație. Eu am ales o plantație de ceai ca să nu fie chiar cu amintiri de orânduire sclavagistă. Cel puțin pe aici.

Primul lucru pe care îl vezi, pe lângă magazinul de suveniruri construit în stil sudist (adică cu o terasă cu șezlonguri și ventilatoare de tavan montate afară), e că pe plantație te transportă cu un tramvai pe roți (adică are interior de tramvai dar are cauciucuri, walks like a duck, quacks like a duck, but it is not a duck). 

Te și gândești: "Ia uite-i pe speriații ăștia, au senzația că dacă ne lasă de capul nostru pe plantație, ne apucăm să moțăim tufele să ne luăm ceai gratis la pachet acasă". Pe la jumătatea drumului însă te lămurește ghidul, cu o voce ternă așa, ca și când îți spune că au adus vinete proaspete la aprozarul din colț: plantația găzduiește o faună diversă care include coioți și aligatori. Cam ca la mine în sectorul 3. Tot așa. Ai ieșit din bloc, pac! coiotul! Dai colțul blocului, pac! aligatorul.

Am prins literally ultimul tramvai (pe ziua aia). Noroc că plantația era bio, eco, organico-manuală dar în materie de walkie-talkie era adusă la zi, ceea ce a permis doamnei de la casă să îi transmită ghidului să aștepte că mai vine o amețită.

Ce am învățat eu din scurta excursie cu tramvaiul pe roți? În primul rând că ceaiul iubește căldura și umiditatea dar real dacă îl plouă prea mult se îneacă precum omul. Așa că toată plantația e brăzdată de șanțuri care preiau surplusul de apă de ploaie când e nevoie. Când zic că plantația e brăzdată de șanțuri, vă spun că le-am simțit pe toate până în rărunchi și dacă se spune ca ceaiul e bun la rinichi, șanțurile alea cred că mi-au pornit și nisipul de care nu știam. Bătrânețea, în cazul meu, că ceilalți turiști erau pe modul: "Yeeey! Safari!". Oricum, în tramvai eram singura caucaziană. Restul asiatici, veniți să vadă nău-hau-u americanilor în materie de ceai. Cum era și firesc, au pus și cele mai multe întrebări. Eu m-am învățat de la distilăriile de scotch să nu mai ies în față pentru că în general devin atracția negativă a grupului. Lasă să se mai remarce și alții.

Cei de la Charleston Tea Garden ne-au asigurat că nu stropesc tufele cu nimic și jumulesc ceaiul de vreo 7-10 ori pe un sezon. În timp au reușit să facă loturi care să le asigure muncă pe tot sezonul, pentru că recoltează succesiv frunzele la fiecare aproximativ 18 zile. Basically din ce vedeți în imagine se recoltează fie moțul foarte fraged (ceaiul alb), fie frunzele de un verde aprins (ceaiul verde). Când să ne spună de ceaiul negru, s-au băgat chinezii cu întrebări și nu ne-a mai zis și de el. Dar știm că frunzele sunt aceleași ca la ceaiul verde dar sunt lăsate mai mult la oxidat.

Pe plantație au și o seră unde sădesc lăstari noi și fac experimente. Acum literally "dresau" niște lăstari să își înfigă rădăcinile cât mai în jos și nu în laterale/orizontal. Udau în fiecare zi lăstarii timp de vreo douăjdezile, apoi îi lăsau fără apă, ca să le fie sete și să forțeze rădăcinile să se ducă în jos în pământ în căutare de apă. Dacă au reușit cică o să aflăm mai târziu, că acum doar experimentau. Eu i-am bănuit că nu vor să le spună chinezilor, care se lipiseră de geamul serei ca muștele de banda aia de o agăța mama Floarea vara de becul din camera de la mijloc. Dar așa sunt eu, mică și suspicioasă.

Că tot veni vorba de mama Floarea, tufa de ceai produce niște flori care arată ca un mușețel mai mare. Floarea arată că planta e matură dar din păcate semnalizează și că sezonul de recoltare e cam pe terminate. E un fel de semnal al tufei către oameni: "Hai, mai lăsați-mă în pace, că mai am și altă treabă!". Iar recoltarea se cam oprește acolo anul acela.

Evident după 20 de minute de zgâlțâială cu tramvaiul prin șanțurile de drenare, ne-am repezit toți în magazinul cu ceaiuri. Unde practic ceaiul era singurul produs care nu era chinezesc.

Cei din Carolina de Sud au de arătat turiștilor multă natură. În zona Charleston se găsește și unul din cei mai vechi stejari din sudul Americii, Angel Oak Tree, în vârstă de vreo 400 de ani.

 Deși numele te duce cu gândul la ceva mai mistic, explicația e mai simplă: așa se numeau proprietarii pământului pe care exista stejarul. Acum el aparține orașului Charleston și îl păzesc ăștia ca pe ochii din cap. Tăblițele explicative din zonă spuneau că stejarii mor putrezind de pe interior. Și că în urma ultimului examen medical, Angel Oak Tree este sănătos. Legenda spune că în stejarul acesta locuiesc în pace sufletele sclavilor din zonă. Un fel de canal de comunicații cu Eywa, așa, din Avatar.

De știut și că în urma unui studiu de prin 2000, stejarul (în general, nu Angel Oak Tree) a fost decretat arborele național al SUA. Că e puternic și trainic.

Ciudat în zonă e că mulți arbori sunt acoperiți de o plantă pe care am crezut-o parazitară și care atârnă de pe ramurile sănătoase ca niște zdrențe puse la uscat, uneori până la a acoperi copacul cu totul. 

Nu e o plantă parazitară ci una care se atașează în special de stejari, captează impuritățile din aer și îl filtrează, motiv pentru care e lăsată să crească liber. Un fel de filtru de aer gratis. Se numește Spanish moss (mușchi spaniol) și e verișoara mai îndepărtată a... ananasului. Care e legătura cu spaniolii? Coloniștii europeni au asemănat-o cu părul soldaților spanioli, ba chiar se spunea că spaniolii o foloseau la peruci. Nu știm. Nu am văzut. Nu suntem de aicea. Consistența însă e similară cu mătasea de porumb din care îmi făceam eu mustață când eram mică. Acuma nu mai știu cum să o dau jos. Dar, mă rog, asta e problema mea.

Evident că mușchiul spaniol nu seamănă un gram cu ananasul. Cam cum sunt eu cu vară-mea, Rodi. Ea, deșteaptă și frumoasă, a trecut prin școală with flying colors, am apărut eu, au început profesorii să își dea câte o palmă pe frunte: "Bă, sfidezi genetica, fata aia e un geniu, tu de unde ai apărut?" Ananas – mușchi spaniol. Și când spun mușchi, e mai mult grăsime, dar înțelegeți voi.

Ananasul în schimb e simbolul orașului Charleston. 

Rămas de pe vremea când fructul era considerat o delicatesă. S-a cultivat și în zonă dar la scară mică și tocmai de aceea era considerat gourmet, delicatesă și erai un bogătan dacă ți-l permiteai. Treptat el a trecut și în arhitectură și design și pe lângă fântâna arteziană care îi e dedicată pe malul (aproximativ) oceanului, apare pe case, pe șervețelele de la restaurant și pe suvenirurile din oraș.

În rest, mi-a plăcut tușa locală a uneia dintre biserici, care te invita să te rogi pentru diverse categorii de persoane legând o fundiță de gardul bisericii. Nu, nu cerea bani pe fundițe. Pare că la cei de aici rugăciunile nu costă.

Tot in Charleston am văzut și un magazin de echipamente sportive mai aparte, care își făcea reclamă cu Iisus Christos practicând diverse sporturi. 

Nu știu dacă e blasfemie sau nu. Asta stabilește fiecare pentru sine. Am văzut, am fotografiat.

Apropo de suveniruri, evident că știind că nu mai ajung în viața asta în zonă, m-am repezit în piața locală să fac rost de ceva cu specific. 

Nu aflasem de nicăieri că piața centrală e un loc de pierzanie din care doar dacă ești cu dare de mână îți poți cumpăra ceva. Am vizitat-o, deci, ca pe muzeu, rămânând proastă (ce v-am zis de ananas versus mușchiul spaniol?) în fața unui stand unde se vindeau picturi pe... cărămizi și țigle. 

Dar nu orice fel de cărămizi sau țigle, ci luate din sau de pe case din orașul istoric/centrul vechi. De unde și expresia "nu ai toate țiglele pe casă". Pot confirma. În Charleston ăștia nu au toate țiglele pe casă pentru că un artist local s-a gândit să picteze pe ele.

Mai multe fotografii din Charleston mai jos: