Barajul Hoover
Barajul Vidraru. Multiplicat de sute de ori. Un orășel construit. Un alt orășel inundat pe vecie. Hai să vedem cum s-a ajuns aici.
A fost odată ca niciodată o zonă tare bogată și ca relief, și ca agricultură. Dacă stai acum la geamul unui avion peste statul Nevada și îți începe cineva povestea așa, îți vine să îl dai cu capul de scaunul din față: "Care zonă bogată în agricultură, ai mâncat ciuperci, uită-te jos că e deșert!". Well, n-a fost dintotdeauna deșert, ar spune la unison ecologiștii.
Ceea ce a rămas în zonă a fost râul Colorado.
Doar un piculeț mai scurt decât fluviul Dunărea, a făcut ani la rând prăpăd când inunda comunitățile pe lângă care trecea când le era ăstora lumea mai dragă. La un moment dat, s-a săturat și administrația americană (adică Administrația Hoover, de unde și numele) să îi mai audă pe ăștia din zonă plângându-se că vine viitura și s-a hotărât să reglementeze cursul râului și să îl mai pună și la muncă, construind o minune de baraj. Interesant că s-au hotărât să îl construiască în plină recesiune, prin anii 1930, deci a fost bătaie pe locurile de muncă. Asta a făcut administrația să reglementeze de la început pe cine angajează și a împărțit locurile de muncă "echitabil", pe principiile din cartea lui Orwell: nu au fost angajați "mongoli" (adică ce nu avea ochii mari, nu a primit job) iar indienilor băștinași le-au dat joburile alea de implica să stea suspendați de niște corzi și să monteze dinamită în stânci ori să curețe manual versanții de pietrele care impactau construcția. Potrivit legendelor, indienii se distrau în timpul liber făcând acrobații pe sforile respective, că doar erau în zonă de mai înainte decât europenii, acolo copilăriseră, era ca și cum ne urcam noi vara în cireș la nașa în curte.
Proiectul a fost atât de mare încât s-a luat decizia construirii unui oraș, Boulder City, unde să locuiască muncitorii și toată infrastructura umană a barajului. Inițial Boulder City nu a avut statutul de oraș ci mai degrabă de zonă muncitorească, alipită doar administrației proiectului, o comunitate unde erau interzise jocurile de noroc și alcoolul (adică triști rău, dar de aia a și înflorit Las Vergas-ul în perioada aia că era cumva după colț). Târziu după finalizarea barajului, când mulți dintre cei care lucraseră acolo nu au mai plecat din zonă, comunitatea Boulder a fost clasificată drept oraș și trecută în subordinea administrativă a statului Nevada. Boulder City rămâne și acum singurul oraș din Nevada unde sunt interzise jocurile de noroc (deși se află la doar 30 de minute de condus de Las Vegas) și se distinge prin aceea că are un teren de golf pe care primăria se încăpățânează să îl păstreze pentru a demonstra că poate face asta și în mijlocul deșertului. Că, vorba aia, apă au din belșug.
Până să se ajungă la orice construcție, muncitorii ăia triști au trebuit să devieze cursul râului Colorado, împărțindu-l în patru fire de apă. Apoi s-au pus pe treabă. Care a durat cinci ani, fiind finalizată cu doi ani mai devreme de termenul propus, asta chiar și în condițiile în care o parte din tehnologii și tehnici de lucru nu mai fuseseră utilizate niciodată pentru că, ghiciți ce, nici nu se mai construise așa ceva.
Una dintre tehnicile revoluționare a fost răcirea betonului. La cantitatea de beton care s-a turnat în baraj, ar fi durat aproximativ 125 de ani să se răcească așa că betonul a fost turnat în blocuri și prin acestea au fost trecute țevi prin care era circulată apă cu gheață. Așa, fiecărui bloc de beton i-au trebuit 2 luni să se răcească total. Și cică prin tehnica asta de... refrigerare betonul e și mai puțin susceptibil să se crape – un detaliu care, credeți-mă, atunci când sunteți pe baraj, contează maxim.
Construcția are înălțimea unei clădiri de 60 de etaje iar la bază are grosimea a 2 terenuri de fotbal puse pe lung. La momentul construcției, era cel mai înalt baraj până le-au luat-o chinezii înainte. Tot la momentul construcției, avea și hidrocentrala cu cea mai mare capacitate. Ghiciți cine le-a luat-o înainte și cu asta.
Deci suntem la momentul în care barajul este construit. Acuma trebuia să re-aducă râul Colorado pe un curs care să îl treacă prin baraj. Dar cum noul curs și lacul de acumulare adiacent trecea inoportun printr-un orășel, St. Thomas, administrația i-a avertizat cu ani înainte pe locuitori să își caute de drum de acolo că vin apele și vin ca să rămână. Lumea ascultătoare, și-a strâns catrafusele și a plecat. Însă cum în fiecare comunitate există câte un d-ăsta "fuck the system", iț ă conspirăsi și ai em not liivin mai hăum, unul dintre săteni a refuzat să se care. Nu vă gândiți că omul se născuse acolo și neam de neamul lui era lipit acolo. Nope. El se mutase în zonă doar de vreo 6 ani dar nu te pui cu cum i s-a lipit lui sufletul de casa aia. Americanii, oameni empatici și grijulii, au zis: "Noi l-am avertizat. Dați drumul la robinet!". Abia când ăstuia i-a ajuns apa peste pragul casei, s-a hotărât să își ia o bocceluță și să se care într-o coajă de ambarcațiune păstrate ca ta-su Noe. Rețineți: nu au venit pompierii să îl salveze, nu au venit serviciile de urgență, nu a venit SMURD-ul cu elicopterul din banul contribuabilului. N-a ascultat, a trebuit să se ușchească singurel. Acuma, din această povestioară învățăm două lucruri: 1. Că sfatul prietenului meu, Radu, este unul valabil în orice epocă: "Nu mai face fixații pe obiecte!". 2. Intră în istorie numai ăștia "fuck the system" – de restul oamenilor care au plecat din St. Thomas (aflat acum pe fundul lacului de acumulare Meade) nu a mai auzit nimeni, dar de nebunul care a plecat ultimul din orășel cu propria canoe zic toate documentarele. Fiecare decide dacă vrea să intre în istorie și cum.
Cu ultimul rebel părăsind orășelul, râul Colorado a format lacul artificial Meade (bine, l-ar fi format și cu ultimul rebel rămas înțepenit în casa lui, dar i-a dat Cel de Sus gândul cel luminat pe ultima sută de metri). Lacul Meade e o imensitate de apă, cică cel mai mare rezervor artificial de apă al SUA, care s-a strâns în dimensiunea actuală în vreo 6 ani. Pe măsură ce apa a început să preseze canionul de dedesubt, să umple crăpăturile și să deranjeze niște falii în adormire, a provocat nu mai puțin de 600 mici cutremure plus unul la vreo 5 grade Richter. Documentarele zic că e normal așa și că să nu ne facem griji că barajul, ca și coafura, a rezistat fără vreun impact.
Umplut pe la începutul anilor '40, lacul Meade a cam secat în ultimii ani, grație "minunilor" făcute de mâna omului mediului, ajungând acum la cel mai jos nivel din existența sa. Chiar și așa, energia electrică produsă de baraj alimentează populația din 3 state americane iar apa lacului irigă vreo patru.
Acuma, asta cu alimentat cu energie electrică comportă un anumit nivel de relativitate, ca să mă exprim alambicat. Ca să mă exprim pe românește și direct, noi când am ajuns acolo, am parcat frumos mașina în parcarea amenajată pentru turiști, am coborât cu liftul până pe șoseaua de deasupra barajului dar când ne-am întors, ni s-a spus că... s-a tăiat curentul și să urcăm per pedes. La patrujdegrade și ceva, e o binecuvântare să urci pe scări pe afară. Disconfortul ca disconfortul, dar ne-a fost greu să înțelegem cum fix deasupra celei de-a treia hidrocentrale electrice din lume, ăștia n-au curent.
Exact ca la barajul Vidraru, și cei de aici au plantat pe baraj o șosea cu câte o bandă pe sens.
Abia târziu și-au dat seama că n-au cum gestiona traficul doar pe firicelul ăla de drum și s-au hotărât prin 2005 să construiască în paralel ditai autostrada suspendată. Și când zic suspendată, mă refer că este cel de-al doilea pod suspendat din SUA ca distanță de la sol. Pe scurt, e sus rău.
Ca șofer, dacă reușești să îți scoți din cap că ești spânzurat pe o foaie de beton la aproape 300 de metri deasupra râului Colorado, poți să treci de la un capăt la altul fără prea multe emoții, mai ales că marginile sunt suficient de înalte ca să nu te apuce amețeala sau să îți distragă atenția. Așa că pe podul ăla se circulă efectiv ca la nebuni, fix ca pe o autostradă așezată creștinește pe sol.
Autostrada respectivă este și cel mai bun punct de făcut fotografii instagramabile către Barajul Hoover, că doar americanii nu era să o construiască doar așa, pentru mașini.
Există o parcare încăpătoare lângă capătul autostrăzii, de unde te cocoți pe picioarele tale pe pod. Sigur că barajul atrage vizitatori ca la balamuc, doar că pe autorități le ajută căldura să mai rărească din ei. Nu, nu în sensul ăla. În sensul că deși de cum te dai jos din mașină ești avertizat să îți iei sticle cu apă la tine și să bagi cât poți (sens în care la revenire sunt întotdeauna cozi la toaletă, nu ca la alte popoare, unde e sport național să faci de pe pod), când ajungi sus pe pod te pocnește soarele deșertului direct în moalele capului de se evaporă juma din apa pe care ai băgat-o. Așa că primele selfie-uri mai arăți cum mai arăți, după aia ești din ce în ce mai leșinat și spre final și cu limba scoasă și buzele crăpate.
Apropo de buze crăpate, nu am văzut în viața mea uscăciune în aer ca acolo. Adică primele zile în Las Vegas eram prințesă, după vreo 3 zile când am plecat spre Hoover Dam am început să mă sfoiegesc ca mumia la soare, s-a terminat cu orice urmă de umiditate a pielii și buzele au cedat primele, zici că am mers cu ele în sus, nu cu tărtăcuța. În contextul ăsta, cam toți care ajung pe marginea autostrăzii, trag câteva fotografii cu barajul și apoi tuleo la mașini. N-ai să vezi pictori înțepeniți pe pod să îl picteze după natură și nici poeți să caute inspirație holbând ochii cu orele la baraj.
Din poze mai vedeți și o ceață care nu le face clare. Asta pentru că la câteva zeci de mile se declanșase un incendiu și părți din Arizona și Nevada au intrat automat sub cod de incendii. Că asta ne mai lipsea.
Despre barajul Hoover vă mai zic un singur lucru citit în mai toate documentarele: contrar miturilor, nimeni nu a fost îngropat de viu atunci când s-a turnat betonul la baraj. Acuma, simplul fapt că se menționează asta mă face să am serioase îndoieli cu privire la veridicitatea afirmației. Sună ca în bancul ăla cu copilul care îi spune mamei când aceasta revine seara de la serviciu: "Mami, să știi că tata nu s-a pupat pe gură cu vecinaaaa!"