Amishii și țara lor

Vizita în țara amishilor a fost ideea inteligenței artificiale pe care într-o zi am chestionat-o ce pot vizita prin preajmă. Amish country a fost cam a treia opțiune (pe celelalte le bifasem deja), Forbes punând Lancaster county pe lista celor 10 cele mai cool locuri pe care le poți vedea în SUA. 

Și cum citisem și văzusem multe despre amishi, am zis că nu e deloc o idee rea să le fac o vizită la ei acasă. Mai mult sau mai puțin, că oamenii nu permit vizite în casa lor din partea ...englezilor. Aflăm imediat cine sunt de fapt englezii.

Puțină istorie mai întâi.

Origini

În Elveția creștină, prin secolul XVI, exista secta mennonită - creștini tradiționaliști anabaptiști, adică "rebotezați". De ce rebotezați? Pentru că erau de părere că oamenii trebuie să își aleagă conștient și informat religia, prin urmare refuzau botezul minorilor și lăsau la latitudinea lor, la maturitate, dacă se botează sau nu în cultul mennonit. Din mennoniți s-au desprins, un secol mai târziu, amishii, mai conservatori și mai rigizi în tradiții dar și ei anabaptiști.

Fiind pacifiști convinși, atât mennoniții cât și amishii refuzau înrolarea în armată, ceea ce a atras extrem de multe abuzuri, persecuții și ostracizari din partea autorităților. Taman pe atunci, în partea astălaltă a planetei, Penn, fondatorul statului Pennsylvania, a oferit libertate tuturor grupărilor religioase, dând astfel mennoniților și amishilor gura de aer de care aveau nevoie. Majoritatea lor s-au îmbarcat pe primul vapor care le-a ieșit în cale și duși au fost. În Pennsylvania s-au stabilit în majoritate în Lancaster și localitățile învecinate, unde trăiesc și în prezent în comunități mixte cu evreii și creștinii. Asta i-a ajutat pe de o parte să acopere unele din sarcinile pe care religia ori tradiția nu le permitea să le îndeplinească iar pe de alta să accepte, timid, superficial și muuult mai târziu, turiști și să înțeleagă că turismul, oricât de stresant ar fi, aduce fonduri care le permit să ajute comunitatea. De altfel, oriunde te-ai duce în SUA, în magazinele cu produse făcute de amishi te calci în picioare de aglomerație pentru că totul e curat, lucrat manual, proaspăt, igienic și făcut în casă după rețete tradiționale.

Deși au acceptat că turismul le aduce profit, amishii au grijă să amintească englezilor că sunt într-o zonă preponderent agrară. Parola de la wifi în zona turistică: moo. :) 

Fugiți de acasă (adică din Elveția, Olanda și Germania) într-o comunitate vorbitoare de engleză dar înțelegându-se între ei într-un fel de olandeză, pentru amishi lumea s-a împărțit de la început și până acum în două: ei și englezii (adică cei care vorbesc limba engleză, indiferent cărei religii aparțin). Și uite cum, timp de 3 zile, am avut șansa să fiu englezoaică fără să fac niciun efort.

Așa că m-am pornit spre țara amishilor, unde am luat un tur complet la punctele pe care amishii îți permit să le vizitezi ca să nu le tulburi liniștea prea mult. Prima oprire a fost la căsuța închiriată pe Airbnb, unde am făcut cunoștință direct cu viața simplă de comunitate cuminte și liniștită: cheia de la casă am găsit-o nu într-o cutie securizată cu 7 coduri succesive, ascunsă între două uluci identice ci ...sub preșul de la intrare. Unde am și lăsat-o când am plecat.

Mennoniți sau amishi?

Fiind două ramuri anabaptiste tradiționaliste, apare întrebarea cum îi deosebești (asta pentru cine are preocupări fine de acest gen. Eu am!). Primele care se deosebesc sunt femeile. Noroc cu noi, femeile, că am venit să facem diferența, altfel nu știu cum ar fi fost lumea. Deși croiala rochiilor este identică la ambele culte, mennonitele poartă imprimeuri, pe când amishele poartă doar rochii uni. Ne amintim că amishii îi considerau pe mennoniți prea moderni, așa că tot ce e mai modern e mennonit. Femeile se deosebesc și după boneta obligatorie cu care își acoperă părul: mennonitele poartă boneta rotundă, pe când a amishelor are formă de inimă. Nu am idee de ce. Poate au vrut pur și simplu să fie diferite.

De știut și că amishele măritate poartă bonetă albă/transparentă, cele nemăritate fie nu poartă bonetă, fie aleg culoarea neagră. In lipsa verighetelor (și a oricăror bijuterii de fapt) așa știi și care e luată și care nu, să nu îți faci filme aiurea.

La nuntă, că tot trebuie să aibă ținută de sărbătoare, amishele poartă singurii pantofi cu toc din viața lor. Și pentru că îi poartă o singură dată, pantofii sunt dați de la o generație la alta.

 Peste rochia uni, amishele pun la nuntă un șorț de organza albă care după eveniment se păstrează. Femeia îl mai poartă o singură dată: peste rochia simplă atunci când este înmormântată.

Hainele amishelor nu folosesc fermoare, ace de siguranță sau nasturi – considerați prea moderni și sclipicioși. În loc de asta apelează la bolduri simple sau, mai nou și mai rar, arici (nu, nu animalul. Velcro).

Bărbații mennoniți nu se deosebesc de amishi însă toți își lasă barbă după căsătorie- echivalentul verighetei, cum ar fi. O nuanță: nu își lasă și mustață, pe care o consideră un apanaj al militarilor (hm), deci e interzisă.

În plus, nu vei vedea niciodată un amish la volan. Deși unii dintre ei își iau carnet de conducere în adolescența târzie, religia le interzice să conducă autovehicule. Prin urmare, dacă vedeți un bărbat cu aceeași tunsoare la volan, e mennonit – ei s-au deschis mai mult spre tehnologie. Și totuși, amishilor nu li se interzice să meargă cu mașina atâta vreme cât nu conduc ei, deci pentru treburi care necesită deplasări pe distanțe mai lungi, cheamă ride sharing sau pur și simplu au un prieten creștin care îi transportă cu mașina. De altfel, amishii au și scos un banc pe temă – în curând, planeta va fi populată în proporție de 80% de amishi. Restul de 20% vor fi șoferii lor.

Obiceiuri și tradiții

Comuniunea cu natura este, pentru amishi, o modalitate de a face cinste lui Dumnezeu, prin urmare sunt o societate patriarhală agrară cu destul de puține influențe acceptate din exterior. 

De altfel, cum pui roata în țara amishilor (adică Lancaster county) te izbește faptul că majoritatea covârșitoare a terenurilor sunt cultivate spre deosebire de restul țării unde vezi iarbă cât cuprinde (desigur, acolo unde nu ți se proptesc ochii în deșert pe zeci de mile, dar asta într-o altă poveste). Amishii cultivă tot ce prind în materie de teren dar se limitează la porumb furajer (destul de puțin de consum uman), cartofi și lucernă pentru că, nefiind mecanizați, le lipsesc instrumentele să întrețină și recolteze alte culturi.

Că tot a venit vorba de mecanizare- amishii, spre deosebire de mennoniți, nu au voie sa aibă curent electric de la rețea dar permit utilizarea oricăror tehnologii care să exploateze resursele naturale: propan, ulei, baterii reîncărcabile, vânt, panouri solare. Toate obiectele din gospodarie care au motoare sunt modificate astfel încât să fie alimentate pe gaz. 

Prin urmare, în comunitatea mixtă din Lancaster poți identifica ușor casele amishilor deoarece au rezervoare de propan în curte (spre diferență, mennoniții se bucură de avantajele curentului electric de la rețea la fel cu majoritatea oamenilor).

Amishii se mai disting și prin aceea ca au lângă case (uneori la distanțe considerabile) o construcție simplă ca un coteț mai mare, unde țin...telefonul. 

Nu au voie să aibă telefon în casă pentru că le-ar perturba viața de familie și liniștea (hăhăhă, păi nu știm noi de-astea?). In plus, consideră că telefonul invită la "bârfă", care e un păcat. Era cât pe ce să sar să îi dau o replică ghidei care ne-a spus asta dar mi-a luat-o înainte băiețelul de 8 ani al unei familii de evrei tradiționaliști din grupul cu care eram, care a strigat cât l-a ținut gura: " Daaar noooi bâârfiiim și fărăăăă telefoooon!" Nu am apucat să zic tare un "Exact!", că am și auzit cum i s-a lipit palma maica-sii peste ceafă că dă din casă. Copilul a ținut-o pe a lui: "Dar așaaaaa faaaaceeeeem!". Toată lumea din grup a fost înțelegătoare. Ca deh ne știam toți cu musca pe căciulă că nu ne oprește pe niciunul lipsa telefonului...

Revin la amishi: Nici telefon nu ar fi avut dacă bărbații nu ar avea firme de tâmplărie și de fabricare a mobilei, ceea ce impune un anume grad de comunicare cu lumea din afară. Dar, la cât de departe sunt telefoanele de casă, cred că e mai eficient să vii direct la om la ușă decât să îl suni, că nu cred că aude nimeni că sună telefonul.

Amishii nu conduc niciun mijloc de transport care să poată să îi ducă departe de comunitate și aici includem bicicletele. Deși sunt prietenoși la prima vedere, zâmbesc, salută, sunt politicoși și interactivi, ieșirea din comunitatea lor se face doar atunci când au nevoie stringentă. Ca să se asigure că nu bântuie aiurea la plimbare, trăsurile cu cai pe care le folosesc au roți fără cauciucuri (bine, ca la orice religie, mai sunt rebeli care își pun cauciucuri dar aceasta nu e tradiția) iar copiii folosesc trotinete speciale (arată ca bicicletele doar că nu stau jos ci țin un picior pe trotinetă și cu unul se împing înainte). 

Totul ca să limiteze distanțele la care se desprind de comunitate (cât poate să îți reziste fundul la troncăneala roților ori piciorul la împins?) și să aleagă cu atenție dacă e important să plece de acasă sau nu.

În condițiile astea, magazinele mari au locuri speciale unde amishii își trag trăsurile, în parcarea pentru mașini.

Iar pe șosele poți vedea cum au lăsat dâre copitele cailor.

Pe marginea șoselei, din loc în loc, sunt lăsate legume, fructe, flori și uneori plăcinte pe care amishii le vând. Am spus că "sunt lăsate". Da. Nu stă nimeni lângă ele. Vedeți cum faceți plata în filmulețul de mai jos.

Ceea ce mai poți vedea dar nu poți imortaliza sunt... amishii înșiși. Adepți ai modestiei și convinși că Dumnezeu i-a creat după propria înfățișare, fotografiile sunt pentru ei varianta noastră de "chip cioplit" și un semn de vanitate, așa că oricine calcă în ținutul lor e sfătuit să se abțină să îi fotografieze, cu atât mai mult să îi roage să facă poze cu ei ca pe plajă cu maimuța. De aici și extrem de puținele poze cu chipuri de amishi. Sigur, nu îți dă nimeni în cap dacă te vede fotografiindu-i însă e o lipsă crasă de respect pentru convingerile lor. De asta nici nu am abuzat și am avut grijă să îi pozez de la distanță

Interesant e că, pentru a nu cădea în vreun păcat, nici păpușile fetițelor nu au chip. În credința amishilor, toți oamenii sunt identici (ca și hainele pe care le poartă) și numai Dumnezeu poate crea oameni.

Tot pentru a evita vanitatea, au acte de identitate fără fotografie. Vreo 12 state componente ale SUA acceptă, prin reglementări speciale, această formă de demonstrare a identității, atunci când e cazul. Spun când e cazul pentru că nu au asigurări medicale iar unii din ei nici măcar CNP, considerând asta o intersectare nepermisă cu sistemul "englezilor". Atunci când au nevoie de asistență medicală plătesc pe loc cash –ceea ce, oricât de incredibil ar părea, le asigură și un discount (americanul obișnuit plătește cu cardul de credit, uneori cardul sau cecurile cu care plătește nu au acoperire, deci e mai complicat). Pentru operații complexe care necesită fonduri substanțiale, comunitatea organizează chete. Tot cash.

Amishii merg la propria școală și doar până în clasa a VIII-a inclusiv. 

Profesoarele sunt femei din comunitate care îi învață engleză (acasă vorbesc olandeza de Pennsylvania – nu e glumă, așa se numește), aritmetică, un pic de geografie și un pic de istorie. A trebuit o lege federală ca să permită amishilor să rămână doar cu această educație – argumentul suprem a fost că pentru ce vor face ei în viață (bărbații tâmplărie sau agricultură, femeile agricultură și casă), 8 clase sunt de ajuns.

Cu toate astea, după terminarea clasei a VIII-a, atât fetele, cât și băieții își pot lua un fel de "an sabatic" (rumspringa – "alergare prin jur", de fapt "explorare") în care deviază de la tradiții pentru a vedea cum este lumea din afara comunității și a lua o decizie informată despre botezarea (sau nu) în cultul amish. Ni s-a spus că în această perioadă amishii fac niște lucruri absolut reprobabile. În timp ce mi se lățea un zâmbet pervers pe figură (dar m-a ajutat karma de nu am deschis gura să zic nimic), ghida grupului ne-a precizat să nu ne imaginăm că se mută într-un apartament confortabil din moțul Manhattan-ului și își petrec zilele făcând turul cluburilor newyorkeze ori călătorind în Europa unde își fac de cap. Lipsiți și de mijloace financiare dar și de o înțelegere aprofundată a lumii din afara propriei comunități, "ieșirea lor în decor" înseamnă pentru majoritatea "obrăznicia" de a se îmbrăca precum "englezii" și "tupeul" de a se întâlni în grupuri mixte (fete și băieți) cu alți tineri din comunitățile învecinate de amishi (unde evident stau unii cu ochii pe ceilalți și își aleg în principiu partenerul pe viață). Pentru unii băieți, "libertatea" înseamnă că își iau carnet de conducere. Pe care nu îl mai folosesc niciodată. Dar e ca pe vremuri armata obligatorie. Povestesc toată viața despre ea.

Și cum rufele la ei se spală în public, la propriu și la figurat, poți identifica ușor în care dintre case locuiește un tânăr care e în perioada de rumspringa pentru că pe sârma pe care stau la uscat, printre hainele identice ale amishilor, vezi câte o pereche de blugi Levi's/Wrangler și câte un tricou polo de la Tommy Hilfiger.

Rumspringa este încurajat de comunitate și dintr-un alt motiv, de data asta științific (oricât nu ar recunoaște ei asta). Cu limitarea drastică a deplasărilor în afara comunității, riscul de consangvinitate ar fi enorm și în câteva generații numărul de copii cu defecte genetice ar pune în pericol existența cultului. Există studii făcute de cercetători serioși pe incidența de boli genetice la copiii amishi și mennoniți și e evident că ambele comunități au înțeles că izolarea nu le va aduce nimic bun din punctul ăsta de vedere. Așa că rumspringa, această frondă ori rebeliune, le oferă tinerilor valva acceptată de tradiție prin care să aducă gene noi în comunitate.

La finalul rumspringa (că nu o pot întinde cu libertatea la nesfârșit) tinerii trebuie să decidă dacă se botează amishi sau le-a plăcut pe dinafară și vor să devină englezi. Varianta simplă e să se boteze amishi (și în proporție de 85% decid să se boteze – pentru motive evidente). Varianta complicată și rebelă e să devină englezi. Asta înseamnă că nu vor mai face niciodată afaceri sau nu vor mai lucra cu amishi și nu vor mai putea mânca niciodată la aceeași masă cu amishii (nici măcar cu propria familie). Sunt excomunicați iar contactele cu propria familie depind de cât de conservatoare este comunitatea unde trăiesc.

Și pentru că tot mă gândisem ca o păcătoasă la ce fac tinerii amishi de rumspringa, am întrebat dacă mariajele sunt aranjate. Nu sunt. Tinerii își aleg singuri cu cine se căsătoresc. Sincer, eu cred că și familia are un cuvânt de spus. Dar poate e o prejudecată a mea de adolescentă căreia îi deschidea (și citea) mama scrisorile de la prieteni înainte să le deschid eu.

Deși sunt religioși practicanți, amishii nu au temple sau biserici. Ia uite o idee interesantă. Deci poți fi religios, poți avea credință fără să construiești ditai catedralele. Slujbele se țin din 2 în 2 săptămâni la casa câte unui enoriaș, pe rând. Meniul servit celor prezenți este mereu identic deoarece nimeni nu trebuie să iasă în evidență. Pentru că o astfel de întrunire are nevoie de o bază logistică, băncuțele de lemn (foarte inconfortabile) pe care stau membrii comunității timp de peste 3 ore, cât durează ceremonia religioasă, împreună cu cărțile cu imnuri în germană și Bibliile aparțin comunității și sunt transportate de la o casă la alta cu o trăsură special construită ca un fel de cutie de lemn pentru că aici se pare că într-adevăr... Dumnezeu preferă lemnul.

Una dintre explicațiile moderne ale faptului că întrunirile religioase se țin în casele enoriașilor, pe rând, este că astfel se subliniază sacralitatea familiei. Căminul e, practic, locul sfânt. Frumos, nu? Ghida noastră ne-a spus la fel de frumos: amishii cred în comunitate, nu în clădiri. Joac-o p-asta.

Experiența personală

Am început turul într-un microbuz în care, cum am noroc (not), a mai urcat o familie de 2 evrei tradiționaliști plus cinci copii cu vârste între 2 și 16 ani. Asta deși pe toate site-urile scrie să nu supui copiii la ditai turul pentru că nu au răbdare să asculte toate explicațiile. De cum m-am urcat, evreul, Aaron, a ținut să facem cunoștință. Dar când i-am zis de România, a avut așa o privire goală încât era evident că nu a auzit în viețișoara lui de așa ceva. Am făcut cunoștință cu el pentru că s-a urcat în microbuz înaintea copiilor și nevestei. Nu ca să verifice dacă e microbuzul corect, ci ca să se așeze. Doamna a mai întârziat puțin că a trebuit să urce căruciorul cu bebelul de 2 ani, să așeze copiii ăilalți pe scaune, să îi bifeze conf. tabel cu care a venit de acasă și să se convingă că are toată lumea loc. Abia apoi, când cel mic a primit ceva de molfăit iar ceilalți au fost fie convinși, fie împinși pe scaune, s-a liniștit și ea lângă bărbat.

El: Uite, doamna e ... cum ai zis că te cheamă?

Eu: Gabriela

El: Gasudhadugfela. (Nu am înțeles de ce numele meu e ATÂT de greu de înțeles, că e universal. Mă rog. E universal în... universul meu).

Am fost la un pas să îl întreb: Da' ai reținut din ce țară sunt?

M-am oprit. Dar nu că am vrut. Ci pentru că din cei 5 copii, evident că unul strigă întotdeauna. Și nu. Nu puteam schimba microbuzul cu următorul!

Pe drum, pe lângă lucrurile interesante despre amishi, am aflat și lucruri (mai puțin) interesante despre Aaron et comp. Că doamna și-a dat drumul la vorbă – cum s-a căsătorit ea cu Aaron în luna noiembrie (nu, nu noiembrie anul trecut, ci acum 17 ani), de Sărbătoarea Recunoștinței, cum au avut 500 de oameni la nuntă (la mine bărbatu-meu s-a înverzit și a avut spasme atunci când a auzit că vin 100, la 500 de inși se mai mărita străbunica, că pe mine nu mă mai lua nimeni), cum vor ceilalți copii să mai facă și al șaselea copil (!!!!). Norocul nostru, al grupului, că s-a oprit turul cu microbuzul la timp că, la cum decurgea monologul, urma să ne povestească și CUM fac al șaselea copil.

Am zis că la turul casei de amishi cei 5 minori or să ne pună părul pe moațe, casa fiind mai strâmtă decât microbuzul și oricum organizatorii înghesuind vreo 3 microbuze la același tur al casei. În interior ne-a primit Martha, o ghidă la vreo 70 de ani care ne-a informat că nu poate începe turul deoarece doi dintre turiști... sunt la toaletă. Acuma imaginați-vă peste 10 minute când au intrat cei doi nefericiți, cum s-au întors toți ochii spre ei. S-au așezat stânjeniți pe unde au apucat, sub privirile care îi tăiau ale ghidei. Ah, mi-am zis, stai că încep ăia mici ai lui Aaron acum, să vezi distracție! Neaaaah. N-ai să vezi. Ăștia mici probabil s-au născut cu al șaselea simț: au "mirosit" imediat că nu se pot pune cu Martha, așa că s-au așezat în cel mai îndepărtat colț și au tăcut mâlc tot turul. Până și cel din cărucior, de 2 ani, a adormit buștean ca să nu fie tentat să zică ceva. Deja vu-ul s-a produs când am urcat la etaj și când Aaron a țopăit rapid în sus pe scări, în timp ce nevasta a așteptat cuminte pe toată lumea, apoi a înșfăcat căruciorul cu bebeul și hopa câte o treaptă, câte o treaptă, cât pe ce să ajungă din urmă turiștii care erau cu mâinile în buzunare. Bărbatu-meu a avut intenția să se ofere să o ajute (educat în Dristor, nu așa) dar ne-am gândit amândoi că, la cum ridică doamna căruciorul, dacă îi scapă alui meu una peste gură, îl scoate prin pereții casei și distrugem minune de sit turistic. Adică de Aaron nu îmi făceam probleme, că el era de mult la etaj, nu ar fi văzut scena, dar soția părea că nu gustă gentilețuri din astea.

Martha ne-a invitat de la prima încăpere să îi punem întrebări dar ne-a avertizat să nu îi punem întrebări care țin de următoarele camere. Cum nu știa nimeni... care sunt următoarele camere, am tăcut toți mâlc precum copiii lui Aaron. Eu una, vă zic sincer, nici nu am făcut contact vizual cu ea, că mă temeam că mă scoate la tablă și mă face de râs ca pe ăia doi de erau la toaletă.

La finalul turului (care a fost chiar profesionist), Martha ne-a spus că ne invită să îi lăsăm un review pe TripAdvisor și că dacă ne-a plăcut ce ne-a povestit, pe ea o cheamă Martha, dacă nu ne-a plăcut, o cheamă Gertrude.

Pentru că uneori am nevoie de un shot de adrenalină, înainte să plecăm m-am dus direct la ea să îi mulțumesc și să îi spun că îmi place umorul ei. Întâi s-a uitat bine la mine să vadă dacă nu sunt una din ăia doi disidenți cu veceul. Dar a dat cu ochii de bărbatu-meu, care pentru prima oară a beneficiat de avantajul de a fi blond cu ochi albaștri – combinație care a rezonat cu Martha:

-Dar de unde sunteți voi?

Eu obișnuită să încep cu continentul:

-Europa de Est.

Martha, ca în banc (Dar ai cui, maică, din Johannesburg?):

-Mai exact, de unde?

-România.

Martha, firesc, de parcă mi-ar fi spus că turul următor începe în 10 minute:

-A, România. Am cunoscut-o pe Regina Ana a voastră.

Stai, ce???? Stai așa, cum???? A reieșit că într-o vară a avut... norocul să fie cazată în aceeași unitate cu familia regală (lucru care mi-a schimbat impresia despre cât câștigă un ghid în Pennsylvania). Ne-am despărțit în termeni buni. Nu ca să ne vizităm cu familiile, că ați înțeles cu cine se vizita Martha, dar cel puțin nu mi-a dat brânci pe scări în jos.

Per ansamblu, experiența a fost așa cum a zis revista Forbes: una dintre cele mai cool de până acum. Țara amishilor are, pe lângă curățenie exemplară, câmpuri dereticate, case de vis, garduri care par proaspăt vopsite, sârme pline cu haine puse la uscat, mâncare gătită în casă, și o energie unică și un vibe pozitiv, oameni care îți zâmbesc sincer dacă îi privești în ochi, liniște și o natură ce te cucerește.

În plus, este locul unde m-am simțit, pentru prima oară în viața mea, dată fiind distanța de la care veneam, nu numai englezoaică dar și... EXOTICĂ.